Ekaterina Koroleva … metamorfoze creative

*
Ekaterina Koroleva reprezintă una din descoperirile mele de dată recentă, descoperire făcută într-o după-amiază în timp ce așteptam să se scurgă timpul până la ora plecării spre Teheran.
Tastând combinații de cuvinte am nimerit pe un site din care m-au privit doi ochi creionați cu finețe ascunși în spatele unor lentile colorate.
Delicatețea execuției m-a făcut să caut mai departe … și ce bine ca am căutat!

 


Așa am descoperit lumea acuarelelor și a siluetelor grațioase, a profilurilor fermecătoare și a petelor de culoare  create de Koroleva.


Dar cine e această Ekaterina Koroleva?
E o graficiana și ilustratoare născută în Rusia, ce a studiat în Rusia, dar care actualmente locuiește în Berlin și colaborează cu o serie de reviste de modă și publicații dintre cele mai cunoscute : Vogue, Elle, Women’s Health, Bild Zeitung, Gloss Magazine, THE OUTNET, Myself.

*

 

Colaborările recente cu Oscar de la Renta sau Victoria Secret i-au întărit reputația în lumea ilustratorilor de modă.

 



 


 

 

Deși e specializată în fashion illustration, Koroleva a realizat deopotrivă excelente serii grafice cu semnele zodiacale, astrologice și ilustrații grafice pentru horoscoape publicate în diverse reviste.
În ultimii ani și-a extins domeniul de activitate executând ilustrații comerciale, afișe, coperți pentru albume discografice …

 

 

A lucrat pentru firme care nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare: Milka, Lufthansa, Starbucks, Linley, American Express, etc.

Dar pentru a face o mai profundă cunoștință cu universul artistei vă invit să intrați aici :
http://www.kombinatrotweiss.de/illustration/ekaterina-koroleva

 

 

Eu recunosc în lucrările ei accente subtile preluate din operele lui Klimt, Modigliani, Tamara de Lempika, Gerda Wegener, stampele japoneze, miniaturile chinezești … ba chiar și Andy Warhol.

Nu-i exclus să-i folosesc ideile, sau chiar câteva din lucrări, în decorarea apartamenului.
Oricum, faptul că am descoperit-o a adăugat un plus de frumusețe vieții mele :)
*

 


Ceea ce admir eu cel mai mult la Ekaterina Koroleva e capacitatea ei fantastică de a creiona stări, nu doar personaje, făcând apel la doar câteva linii, uneori extrem de puține, și la umbre plasate extrem de strategic … dacă mi-e îngăduit să folosesc acest termen militar într-un text dedicat artei.
Ultimele două portrete înserate aici cred că ilustrează destul de convingător afirmațiile făcute în paragraful de încheiere.

 

sensibilitate, candoare şi umor

 

The Problem We All Live With (1960)
Detroit Institute of Art

 

Datorita lui Sirg am facut cunostinta cu Norman Rockwell, mai bine zis cu Cunoscatorul lui Rockwell, si trebuie sa spun ca ilustratiile lui m-au cucerit din prima.
Umorul, candoarea si sensibilitatea lor a cucerit milioane de americani iar popularitatea ilustratorului ajunsese atit de mare incit s-a afirmat ca daca ar fi candidat la presedintia SUA … ar fi cistigat alegerile.

Norman Rockwell (1894 –1978)  e unul din cei mai apreciati ilustratori americani.
Desi in timpul vietii a fost contestat de nenumarate ori si de mai multi critici, azi, acum cind nu mai e in viata, i se recunosc toate calitatile artistice si i se apreciaza impactul avut asupra societatii americane.

Mi-a fost foarte greu sa aleg citeva imagini pentru a-l prezenta pe Rockwell :).

Dupa mai multe saptamini de oscilari mi-a venit ideea sa aduc in lumina lumea de basm a copilariei vazuta prin ochii acestui ilustrator, grafician si pictor – el insusi un adult cu suflet de copil ratacit prin lumea strimba a adultilor.

Prima imagine are o poveste interesanta.

Fetita de culoare escortata de cei patru  federali  a existat in realitate.
E vorba de Ruby Nell Bridges, pe atunci in virsta de 6 ani, de la William Frantz Elementary School din New Orleans, Louisiana, primul copil negru din sudul american ce a frecventat o scoala destinata exclusiv ‘albilor’.
Evenimentul se intimpla in 1960.

Ruby a fost intimpinata cu ostilitate maxima.
Guvernul american a hotarit ca, zilnic, patru barbati (federal marshals) sa o insoteasca de acasa la scoala si inapoi.
In ea au aruncat cu gunoaie, rosii stricate si pietre.
Pe peretii cladirilor de pe traseul de acasa la scoala au fost scrise cu graffiti sute de cuvinte … de la rasial la obscen.

Au injurat-o si amenintat-o cu moartea iar cind au vazut ca nimic nu da rezultatul scontat, toti parintii copiilor albi din clasa lui Ruby, aproximativ treizeci de familii, fara nici o exceptie,  si-au retras copiii de la scoala.
Invatatoarea clasei a refuzat sa predea.
O alta invatatoare, Barbara Henry, a predat toate lectiile din programa scolara unei clase cu o singura eleva : Ruby Bridges.

Iata ce-si aminteste Charles Burks, unul din cei patru escortatori : „She showed a lot of courage. She never cried. She didn’t whimper. She just marched along like a little soldier, and we’re all very proud of her”.

Ruby a ramas singura eleva din clasa pina la sfirsitul anului.
O clasa cu o unica eleva, neagra, intr-o scoala whites only.

Aici o puteti vedea la muzeu pe mama lui Ruby fotografiata alaturi de tabloul pictat de Norman Rockwell.

Dupa cincizeci de ani, alte doua eleve de culoare mergeau escortata la scoala. E vorba de fiicele lui Barack Obama, primul presedinte de culoare al SUA.
Cit de mult s-a schimbat conceptia societatii americane in  aceasta jumatate de secol incit milioane de albi au dat votul lor unui presedinte negru!
A se lua in considerare faptul ca pentru mine cuvintele alb si negru nu au absolut nici o conotatie rasista.

 

 

Rivals
Saturday Evening Post- 9 sept 1922
Dar si aceasta imagine are ceva de comunicat.
Rivalii! … doi baieti in fata portii unei colege de clasa ce i-a invitat la ziua ei de nastere.
Baiatul cu sapca i-a adus un buchet de flori, cel cu palarie tine sub brat un cadou legat cu funda rosie.
Oare ce va prefera sarbatorita ?! :)
Daca ati trait cu impresia ca doar baietii se bat la scoala, Norman Rockwell va convinge ca v-ati inselat.
Shiner, sau Girl with black eye, sau Fata cu ochiul invinetit, e una din ilustratiile cele mai cunoscute si ‘a prins’ imediat la public.
In plan secund o vedem pe invatatoare cum ii explica ceva directorului scolii.
Fata, cu un aer trimfator, multumita ca si-a facut singura dreptate,  zimbeste strengar de pe banca din prim plan.
Hainele sifonate, sireturile desfacute, ciorapii cazuti, genunchiul julit si pansat, dar in primul rind ochiul invinetit, ii sporesc farmecul. Simt nevoia sa-i strig : Hei !!! … si sa-i fac semn cu mina :)
Shiner
 Saturday Evening Post – 1953
Energia transmisa de acesti baieti ce se cearta aprig, fiecare cautind sa arate ca are dreptate, e usor molipsitoare.
Simti impulsul sa te ridici de pe scaun si sa intri in imagine ca, indeaproape, sa descoperi motivul ce a generat controversa.

Oh Yeah!
Boy’s Life

 

 

Ilustratia a fost publicata in Boy’s Life, revista patronata de Boys Scout of America – un fel de organizatie pionereasca  americana :)
La virsta de nouasprezece ani Rockwell devine editorul acestei publicatii.

Te-ai gindit vreodata sa fugi de acasa?
Pustiul cu tricou galben s-a gindit … insa nu a ajuns prea departe. A avut noroc ca a fost gasit de un politist de treaba.

Run Away
Am impresia ca cei doi au devenit buni prieteni.
In final voi intra intr-un magazin de vechituri, acolo unde fetita cu poseta pe brat priveste nedumerita papusa batrina intinsa de vinzator.

April Fool – Girl with Shopkeeper
1948

Obiectele din jur compun o adevarata sarada.
Portretul Monei Lisa alaturi de cel al lui Abraham Lincoln si de un ceainic de alama, pasari si animale impaiate, un sfesnic Menorah, cani ciobite si carti legate in piele, dar si multe alte nimicuri,  nu au fost alese la intimplare de Norman Rockwell.
Sute de astfel de imagini, pe parcursul a sase decenii, i-au incintat pe americani.
In ilustratiile lui Rockwell ei regaseau o lume asa cum si-ar fi dorit-o in reaiitate.
Dar oare ce exista cu adevarat in realitate?

Niklaus Troxler – graficianul jazzului

Niklaus Troxler, grafician si designer elvetian nascut in 1947 la Willisau a devenit cunoscut in lumea artei drept un grafician al jazzului.

In adolescenta descopera universul acestei muzici minunate ascultindu-i la radio pe Duke Ellington, Miles Davis si alti muzicieni la moda.
La virsta de nouasprezece ani organizeaza primul concert de jazz. In paralel este foarte atras de grafica, ceea ce il face ca in 1963 sa paraseasca scoala si sa se angajeze intr-o tipografie.
Mai tirziu se va hotari sa-si continue studiile si se va inscrie la Scoala de Arta din Lucerna, Sectia de Grafica si Design.
Va absolvi si se va grabi sa plece la Paris … orasul tuturor posibilitatilor tineretii sale :).

Se va reintoarce la Willisau unde va deschide un studio in care va desena sute de afise pentru festivalul anual de jazz pe care il initiaza, afise ce l-au facut celebru in intreaga lume.
O curiozitate a posterelor sale o reprezinta faptul ca toate au aceleasi dimensiuni geometrice si sunt tiparite in acelasi atelier tipografic.
Din 1998 isi incepe activitatea de lector la State Academy of Art and Design din Stuttgart, Germania.

 

 

 

Dar Niklaus Troxler e totodata si un virtuoz al subliminalului, el exersindu-si virtuozitatea in postere, albume discografice si afise pentru diverse reuniuni si conferinte.
In acest poster, prin citeva linii curbe extrem de simple, artistul reuseste sa transmita un mesaj foarte clar … nicidecum subliminal.

Prima imagine, cea cu care am deschis blogul, se bazeaza pe iluzia optica conceputa de Akiyoshi Kitaoka .
Imi place cum a fost conceputa si tocmai de aceea am folosit-o intr-un text ce l-am scris cu mai mult timp in urma : cuvintele mele curg :).

 

Voi incheia prezentarea cu o imagine plina de poezie.
Man Ray a vazut femeia ca pe o vioara, Violon d’Ingres. In viziunea lui Niklaus Troxler pletele femeii sunt asemenea corzilor unui instrument, iar gitul, asemenea gitului gratios si suplu finisat cu grija de lutierii evului mediu.

Exista o stiinta in a stringe corzile pentru a obtine sunetul care sa elibereze spiritul … cred ca asta a vrut sa spuna in mod indirect Troxler.
Un adevarat muzician stie intotdeauna cum sa o faca :)

şarada lui Rafał Olbiński

M-am oprit asupra acestei imagini, in aparenta banala, in care doua personaje, stinghere si incordate, incearca sa se cunoasca, sa se apropie chiar. Nu crezi?

Rafal Olbinski si-a intitulat lucrarea „Innocence of Courteouse Intention” … Inocenta intentiei de a face curte.
Mi-a placut titlul si recunosc faptul ca nu am intilnit pe altcineva care sa-si denumeasca lucrarile atit de poetic : Nostalgia in Slow Motion, Friendly Persuasion, Superficial Analogy, The Virtue of Irrelevance, Invitation to Privacy, Innocence of Courteouse Intention …

Da. Exista o acea prima inocenta, transparenta ca un cristal fara defect, prin care trec cuvinte pe jumatate spuse, capabila sa scoata clinchete muzicale la cea mai pe furis privire.
Exista un acel prim punct, din care, oricit de multi pasi ai face, nu poti inainta, ca apoi, stind pe loc, sa simti cum efectiv te prabusesti intr-un vazduh golit de aer umplut cu o plasma fiebinte ce nu te lasa sa respiri, dar nici sa mori.

Doua personaje stau la o masa dar nu fata in fata. Pozitia lor spune ca ei nu au ajuns in punctul primului pas. Privirile laterale, ce se cauta si se evita in acelasi timp, trimit un al doilea mesaj: atractia dintre ei nu poate fi mascata.
Privirile lor se intilnesc permanent pe fata de masa din care rasare orasul cu zgiriie norii lui tipici.

Nimic din tablourile lui Rafal Olbinski nu e pictat la intimplare. Orice linie si obiect simbolizeaza ceva.
De fapt acest tablou e o sarada in care isi dau intilnire mai multe picturi.

In spatele tinerei femei e o reproducere dupa un tablou de Picasso, Le Rêve.
Deci ea viseaza. Nu stiu daca viseaza in stil cubist, sau fauvist, sau cit de abstracte ii sunt visele. Stiu insa ca viseaza. Viseaza cu ochii deschisi pentru ca in dreptul privirii ei e ziua … si e putin innorat.

Tot pe peretele din spate se mai afla un tablou. E vorba de controversata Madonna pictata de Edvard Munch, unul din nudurile mele preferate.
As putea asocia acest tablou cu gindurile barbatului ce, vadit incurcat, isi cauta cuvintele pe care, cindva, credea ca le are la indemina. Dar acum isi da seama ca s-a inselat.

Un vid ciudat ii cuprinde pe amindoi. Nu cred ca ea sa-i spuna ceva din toate cele pe care ar fi dorit.

Probabil ca si el viseaza, insa altcumva. In dreptul lui se deschide orasului acoperit de un cer instelat.

Secventa aceasta din tablou e de o tensiune enervanta. Decorul e enervant.
In incapere exista un al treilea scaun. Cu ce rost a fost asezat la mica distanta de masa lor ?

Ati recunoscut obiectul?
Nu vi se pare ca e luat din camera lui  van Gogh de la Arles?
Oricum, van Gogh a avut placerea sa picteze scaune … propriul scaun, cel al lui Paul Gauguin, scaunele de pe terasa …
Cu ajutorul pictorului olandez am facut o mica descoperire.

Pe cel de-al treilea scaun, invizibila, s-a asezat tristeţea stingheră la care sunt partasi amindoi. Poate ca ea nu e convinsa ca el e cel pe care si-l doreste. Poate ca el nu stie sa se arate asa cum e de fapt. Cert e, ca desi unul linga celalalt, pe ei ii separa deocamdata golul ce trebuie umplut cu sinceritate.
Insa ea tace, asteptind.

… si ma intreb : ce cauta acolo pisica vargata?
Sfidatoare trece exact prin prim-planul imaginii.
E vorba oare de ghinion? … nu, nu cred.

Pisica ii apartine tot lui van Gogh, iar aici vreau sa fac o paranteza pentru a prezenta o parodie picturala realizata de Eva Reiser-Roberts :)

In spatele barbatului, printr-o fereastra pictata doar pe jumatate, se zareste cupola unei constructii.
Cupola unei basilici dintr-un oras italian, vor spune cei mai multi dintre voi. Asa am crezut si eu initial insa privind mai atent, mi-am dat seama ca m-am inselat. Intuitia mi-a dat o mina de ajutor :).
Stiam ca Olbinski s-a nascut la Kielce, deci putea fi turnul unei constructii din orasul sau natal.
In cadrul ferestrei cred ca el a pictat ceva destul de asemanator cu Palatul Episcopilor din Kielce.

Am asezat alaturi toate informatiile pe care le ofera tabloul lui Rafal Olbinski incercind sa-i prind mesajele multiple.

Nu cred ca am reusit sa dezleg in intregime şarada însa am ramas cu o senzatie placuta de speranta : povestea lor nu se va termina aici.

Dati click pe imagine in cazul in care doriti sa o vizualizati in varianta marita.

 

 

Venus, banana, δelta

 

Atunci cind vreau sa cunosc cit mai bine un pictor  incep sa-i caut lucrarile de inceput, daca se poate  prima lucrare :)
Acelasi procedeu il aplic si in virtual  in momentul in care intru pe un nou blog.
Incerc sa-l descifrez pe autor prin prisma cuvintelor din prima postare.

Cautind pe net  am dat de un poster conceput de Olbinski in perioada in care nu-si definise stilul ce-l caracterizeaza la ora actuala.
Un poster desenat in 1982 pentru o campanie UNESCO in favoarea accesului la cultura pentru toti.

E clar ca Rafal Olbinski are umor, cinism chiar :), caci altfel cum ar fi putut sa hibridizeze cu atita nonşalanţă doua imagini total diferite: celebra statuie Venus din Milo – unul din simbolurile civilizatiei grecesti, si deci implicit a celei europene, si banana – simbol al unei Americi consumatoare de bunuri ?!

Influenta lui Andy Warhol mi se pare evidenta, nu numai datorita bananei, cit si prin felul in care a schitat-o pe zeita frumusetii lumii greco-romane si fundalul rosu pe care a amplasat-o.
Afrodita acestui poster ne aduce in minte Statuia Libertatii, imaginea de paşaport a  Americii.

Poate ca, intuitiv, Olbinski a anticipat desacralizarea culturii.
Pe la inceptul anilor ’80  cultura nu reprezenta  un bun de larg consum, dar putea fi transformata, ceea ce de fapt s-a si intimplat doua decenii mai tirziu.

Ar mai putea fi data o interpretare : banana – simbol al tarilor africane, latino-americane si asiatice, teritorii ale unei lumi subdezvoltate; Venus din Milo – simbol al lumii civilizate a carei „cultura” trebuia neaparat „exportata” .
O lupta ascunsa ce urma să ducă la suprematia vestului asupra intregii lumi ce nu i se circumscria cultural, de unde să derive si globalizarea, proces in curs de desfasurare la care luam astazi parte.

O alta interesanta paralela e posibila.
In posterul lui Olbinski, Venus din Milo (Afrodita) nu se mai naste din spuma marii, asa cum spune legenda, ci din coaja unei banane, coaja ce va fi aruncata imediat dupa consum.
Frumuseţea de altar a statuii va fi transformata intr-o frumuseţe de tarabă.

Ma tenteaza si aceasta interpretare, tinind cont de faptul ca pentru europeni banana e asociata cu simbolurile falice, si am ramas foarte surprinsa sa constat ca in Asia nu e.
Privita din acest unghi, Venus nu mai e zeiţa adulată a vechii lumi.
Ea a renascut din coaja unei banane pentru a deveni o cocotă oarecare, un bun ce trebuie consumat, posedat … nu admirat si cântat in stihuri.

Cred ca in aceasta rezida uriaşă diferenţă dintre o societate civilizată si una de consum : felul in care e privit corpul femeii.
O prapastie veritabila ii separa pe cei ce stiu sa il admire de cei ce sunt obsedati doar ca sa îl aiba.
Ei, femeii cândva zeiţă, nu i se mai inchina ode si nu i se mai aduc in dar buchete de flori, ci contracepţionale si prezervative.

Nu mi-a scapat nici detaliul cu modul in care artistul polonez a scris cuvintul „priviledge” din fraza „Culture – Priviledge of All”.

 

 

In locul lui „d” el a folosit litera greceasca ðelta, pe care a suprapus-o apoi peste litera „g” a alfabetului latin.

Privilegiul ?!
Da, adevaratul privilegiu il vor avea … insa doar cei ce se vor elibera de superficialitate si se vor scufunda in adâncuri călăuziţi de δ :)