minimalismul fizionomiilor "tonitziene"

Definitia clasica spune ca minimalismul se refera la acele miscari sau stiluri in diverse forme de exprimare artistica in care opera de arta este redusa la partile ei fundamentale. Privind cu atentie lucrarile lui Nicolae Tonitza, cu placuta surprindere, am descoperit minimalismul fizionomiilor pictate de el.

Pentru ca iarasi e vara, si pentru ca multa lume pleaca in vacanta pe litoral, m-am gindit sa reamintesc faptul ca la Constanta se afla un muzeu de arta si ca la acest muzeu se pot vedea tablouri semnate de Nicolae Tonitza.

Invitatia mea la muzeu, si implicit la analiza propusa azi, se deschide cu portretul unei fete de la muzeul constantean.
Figura ei candida, ca o petala de floare, se armonizeaza perfect cu perdeaua inflorata din fundal.

Un tablou care imi place foarte mult il reprezinta acest clovn.

Nici pe departe nu e vorba de risetele, voiosia artificiala si giumbuslucurile regizate din arena circului ci de tristetea de dupa spectacol.
Mastile nu pot ascunde la infinit ceea ce e in suflet.
Intotdeauna clovnii mi s-au parut tristi … atit la circ cit si in viata.

Alta fizionomie, trasata simplu doar prin citeva culori si tuse, reuseste sa transmita starea unei femei indoliate.
Pictura se intituleaza „Indurerata” si a fost vinduta la licitatia cu circuit inchis din 14 mai 2009.

 

La Muzeul Brukenthal din Sibiu atrage atentia un „Portret in rosu”. Chiar daca pictata in culori vii, sau poate ca tocmai de aceea a ales pictorul aceste culori, ingindurarea femeii e evidenta.

 

 

 

Pe prietenul sau, scriitorul Gala Galaction, l-a surprins cu rafinament si precizie. E suficient sa comparati acest portret cu fotografii de-ale scriitorului ca sa va dati seama de capacitatea de „reductie” a lui Tonitza. A redus totul la elementele fundamentale ce compuneau fizionomia lui Galaction.

 

Portretul calugaritelor imi aminteste de nuferii albi ce plutesc pe apa verde si linistita a unui lac.

Voi incheia galeria fizionomiilor cu Minora, cel mai scump tablou al unui pictor roman vindut la o licitatie publica in anul 2008.
Suma?
– aproximativ 104 000 Euro.

 

Poate ca e necesar ca din cind in cind casele de licitatii sa fie electrocutate de socul pretului unui tablou pentru ca lumea sa-si aminteasca de talentul pictorilor pe care, deseori, nu ii merita.

Minora, ingindurata, sta asezata la masa. Da impresia ca nu se afla in camera ci undeva pe marginea unei prapastii, prizoniera a unei stari depresive de durata, cu privirea inghetata intr-un punct fix si trupul incordat.
Foarfeca atrage imediat atentia …
A intentionat oare pictorul ca prin intermediul ei sa ne comunice ceva sau e un simplu element de decor?
Mi-ar place sa aflu dar nu am surse de informatii pe care sa le pot accesa in virtual :)

Cofăriţa … Aguadora

 

Mi s-a reprosat in mai multe rinduri ca nu am scris nimic despre pictura spaniola din perioada Evului Mediu si prea putin referitor la pictorii germani.
Daca despre pictura germana am mai spus cite ceva, a se vedea blogurile dedicate lui Albrecht Dürer si Lucas Cranach cel Batran, recunosc ca pe maestrii spanioli nu i-am luat in colimator.
Insa niciodata nu e prea tirziu :), asa ca, azi, voi incerca sa recuperez din carente.

In pictura spaniola se intilnesc nume cu greutate : Velazquez, Goya, Murillo, Zurbarán, El Greco … dar si Salvador Dali sau Pablo Picasso, acestia doi din urma extrem de bine cunoscuti pe toate meridianele mapamondului.

Francisco de Goya (1746-1828) reprezinta un reper peste care nu se poate trece cu usurinta. Nu am de gind sa-i rasfoiesc biografia insa pentru a intelege tabloul de azi e necesar sa punctez anumite lucruri.

Deseori Goya e prezentat ca un pictor de curte. Adevarat ca a pictat multe portrete de aristocrati si a imortalizat pe pinza familia regala spaniola dar opera lui nu se reduce doar la atit.
Trebuie neaparat adaugata informatia ca numai un pictor de talia lui Goya a reusit performanta de a-si arata prin culoare disconsideratia fata de rege si familia sa, fara ca acestia sa-si dea seama.

Cind se spune „Goya” in mod reflex se aduc in discutie doua picturi:
La Maja desnuda si La Maja Vestida, ambele expuse la Muzeul Prado din Madrid.

La Maja desnuda/Maia dezbracata a fost pictata in anul 1800 si a provocat scandal, imediat cerindui-se pictorului sa retuseze tabloul si sa-i adauge vesminte.
Goya a refuzat si in schimb a preferat sa picteze un alt tablou.
In 1803, Manuel Godoy, prim-ministrul Spaniei si cel ce comandase lucrarea anterioara, o primeste pe La Maja Vestida sau Maja invesmintata.
El va aseza tabloul ‘invesmintat’ peste tabloul initial si doar in clipele de singuratate il va admira pe primul.
In anul 1813 Inchizitia confisca ambele tablouri considerindu-le obscene dar le returneaza in 1836.

Se crede ca femeia din tablou ar reprezenta-o pe ducesa de Alba, vaduva dupa moartea sotului ei, ducele de Medina – Sidonia, amanta lui Manuel de Godoy, la rindul lui amantul reginei Maria Luisa – sotia regelui Carol al IV-lea al Spaniei … incilcite ite :)
Se mai crede ca pictorul ar fi avut o idila cu ducesa in perioada de timp cit a fost oaspete la resedinta ei din Andaluzia, ducesa oferindu-se sa il ingrijeasca, cunoscind faptul ca artistul asurzise in urma holerei si a febrei ce o contactase anterior….

Altii sunt de parere ca modelul ar fi fost Pepita Tudo, una din amantele de moment ale prim ministrului Godoy si ca intre Goya si ducesa de Alba nu s-a consumat nici un fel de poveste de dragoste, cel mult o iubire platonica din partea pictorului spaniol.
Intrigă totusi faptul ca ducesa lasa o mare suma de bani, sub forma de renta anuală, lui Javier, fiul lui Goya.

Ce-i adevarat si ce nu? … cine ar putea sa spuna cu certitudine?
Legendele circula si nimeni nu le poate opri avalansa.

In orice caz, opera lui Goya nu se reduce nici la aceste doua tablouri celebre si nici la alte portrete de nobili spanioli.
Artistul a pictat cu o deosebita forta oameni simpli din popor si i-a pictat in asa maniera incit sa ne dam seama de admiratia sau compasiunea ce o nutrea fata de ei.

Pentru a ilustra aceasta idee voi lua ca punct de reper un tablou de la Szepmuveszeti Museum din Budapesta : Aguadora.
Eu l-am intitulat „Cofăriţa”.
In limba engleza circula sub mai multe denumiri : Girl with a Jug, The Water Carrier, …

Culorile folosite de pictor atrag atentia, fara ostentatie, fara sa oboseasca retina ochiului.
Profilul tinerei fete e conturat cu fermitate pe un cer innorat. Corpul ei viguros pare sa sfideze timpul si mizeria vietii.

In acea perioada, marcata de razboi si foamete, vinzatorii de apa si tocilarii (ascutitorii de pumnale) reprezentau figuri obisnuite pe strazile oraselor spaniole. Ei proveneau din patura cea mai saraca a populatiei, multi fiind adevarati nomazi ce-si traiau zilele sub cerul liber.
Goya ii vede insa ca pe niste oameni robusti, cu umeri lati, picioarele bine infipte in pamint, privire limpede si obrajii rosii … toate acestea fiind semne ale sanatatii trupesti, in ciuda faptului ca tara era bintuita de foamete si boli de tot felul.
Tabloul de la Budapesta e o veritabila bijuterie si, din pacate, una din operele prea putin mediatizate ale lui Francisco de Goya.
Tot acolo poate fi vazuta Tocilarul, o alta lucrare in care pictorul spaniol surprinde energia unui om simplu, dar si portretul sotiei lui Juan Agustín Ceán Bermúdez.

In 1792 Goya asurzeste. Surzenia il rupe de lumea in care traia si il face sa plonjeze intr-un univers interior din care va aduce la lumina adevaratele sale capodopere.
Va urma perioada Picturilor Negre si cea a Capriciilor. Scenele fantasmagorice se succed unele dupa altele cu frenezie.

Recunosc ca ii admir malitiozitatea picturilor, verva creatoare dar si aciditatea cu care-si filtra personajele.
Goya e modern si sfideaza secolele prin ceea ce a creat.

Probabil ca intr-o alta zi ma voi opri la Los Caprichos, la citeva scene preferate descoperite foarte demult, pe vremea cind frecventam Cercul de desen de la Casa Pionierilor :)

Daca cineva mi-ar da mina libera sa organizez o expozitie dedicata lui Francisco de Goya, neaparat as include :

desenele din seria Los Caprichos (Capriciile)
Francisca Sabasa Garcia
– Galeria Nationala de Arta, Washington
Lampa diavolului – Galeria Nationala, Londra
Witches in the Air – colectie particulara
The Duchess of Alba – Alba Collection, Madrid (am remarcat imediat funda rosie de pe piciorul catelusei, asemanatoare cu cea de pe rochia ducesei … oare pictorul vrea sa transmita vreun mesaj ascuns ? )
Cofăriţa/Aguadora – Muzeul de Arta din Budapesta, Ungaria
The Duchess of Alba and Her Duenna – colectie particulara
The Witches’ Sabath – Fundatia Lazaro Galdiano, Spania
Autoportret – Muzeul Metropolitan, New York
Laptareasa din Bordeaux – Muzeul Prado, Madrid
Fieraria – Frick Collection, New York
Doua femei si un barbat ? – muzeul Prado, Madrid
Umbrela/El Quitasol – Muzeul Prado, Madrid
Timpul/Batranele/Viejas – Muzeul de Arta din Lille, Franta
The Ducess of Alba (black portrait) – Hispanic Society of America, New York

nostalgie palladyană

 

Si pentru ca ai pomenit de expozitia temporara de arta contemporana romaneasca de la Sibiu, mi-am adus aminte de autoportretul lui Theodor Pallady expus la Brukenthal, in colectia permanenta de arta romaneasca a muzeului.
Privirea, creionata prin linii simple si abrupte, alura de aristocrat dar si o anume nostalgie, il urmareste in timp pe privitor.
Iata deci un bun prilej si pentru mine de a ma intoarce in timp :)

Pe vremea cind eram studenta, la Palatul Culturii din Iasi se gaseau expuse tablouri de Pallady, dar prea putini erau studentii ce mergeau sa viziteze expozitiile de la Palat.

In general, atunci cind se vorbeste despre Pallady, nimeni nu uita sa mentioneze prietenia cu Henri Matisse si faptul ca prin intermediul lui Pallady a aflat pictorul francez de frumusetea iilor romanesti pe care ulterior le-a pictat.
Un portret schitat de Matisse, in ziua in care Pallady a mers la Nisa pentru a-si lua ramas bun inainte de a se reintoarce in tara, poate fi vazut la Bucuresti.
Dealtfel, cu Matisse, a avut lungi discutii polemice privind intiietatea valorica in pictura a liniei – ca forta a spiritului, sau a culorii – ca forta a materiei.
Iata ce ii scria lui Henri Matisse :
„Nu dragul meu, pictura nu este cum spui tu, culoare, dupa cum un artist nu este acela care asterne culoare pe panza. Cu alb si cu negru poti face pictura (…) Desenul poate fi de sine statator… in timp ce culoarea fara desen ramane ceva nevertebrat… delicvescent.”

Pallady a trait mult timp in strainatate, mai intii la Dresda unde a urmat cursurile universitatii politehnice (in paralel cu studii de arta), apoi la Paris – unde si-a continuat studiile de pictura incepute in Germania.

… multi ani petrecuti departe de casa.

Aceasta fereastra deschisa prin care se vede un colt din piata Dauphine a devenit cu timpul imaginea pe care i-o asociez eu spiritului lui Pallady. Tabloul poate fi admirat la Muzeul National de Arta din Bucuresti.

Cerul innorat, asfaltul ud, aerul curat spalat de ploaia ce tocmai a incetat, florile din dreptul ferestrei, ziarul deschis pe masa … iar in spatele lor, intr-o camera la etaj, un pictor cu gindurile lui.

Ma gindesc la invizibilele linii geodezice ce legau Copoul de Jardin de Tuileries, Biserica Trei Ierarhi de Basilica Sacre Coeur, Buciumul de Montmartre, Casa Pogor de cartierul Latin sau Bahluiul cu apa lui mlastinita de Sena cea sclipitoare.

Acum imi dau seama cit de multe inteleg din acest tablou. Sunt lucruri ce nu pot fi transmise prin citeva fraze de blog.
Inteleg de ce cuvintele pe care le spun cuiva, cel putin pentru mine, au valoare, si de ce uşurătatea din cuvintele altora ma face sa reactionez violent.

Theodor Pallady (1871-1956) a pictat cu predilectie naturi moarte si nuduri.
Pentru incheiere am ales aceasta Natura Statica. Nu tin minte sa o fi vazut anterior undeva : catalog, muzeu, revista sau televizor.

Tabloul a fost vindut de casa de licitatii Goldart contra sumei de 25 000 de Euro. Nu e o suma mare si nu am calitatea sa spun daca tabloul in cauza merita aceasta suma sau daca merita cu mult mai mult.
L-am atasat blogului de azi nu datorita faptului ca s-a vindut la o licitatie ci pentru ca imi place austeritatea lui si felul in care a fost conceput.



Un sfesnic de bronz cu o luminare, o cana pe buza careia se sprijina o singura floare, un cutit si o sticla cu design modern … de fapt o frintura de timp masurata de petalele ce se vor vesteji si se vor scutura pe masa.

Datorita volumului Danei Crişan, „Pallady scriind”, am avut sansa sa-l descopar pe Pallady scriitorul.

Citeva pasaje din capitolul introductiv :

„Intimidant, trufaş, cochet şi rău de gură – aşa l-a transmis legenda pe „boierul” Theodor Pallady. Până şi pentru fanaticii săi, pictorul e şi azi prea hieratic, modern şi elitist faţă de gustul popular, pe care a tot părut că-l sfidează. Citindu-i însă aici miile de însemnări, toţi amatorii de artă vor afla omul care a cunoscut lumea într-atât, încât s-a dezgustat de ea, ca şi pe cel care s-a străduit să nu piardă nici o clipă contactul cu Arta şi cu sinele său adevărat. Desenând şi pictând, dar şi scriind ca pe o oglindă, Pallady a înţeles să fie în toate acelaşi: frust dar cultivat fără răgaz, crunt dar just, sensibil şi disponibil dar nu mai puţin demn şi tăinuit, formalist precum şi creator de forme, urmărind compoziţia sau experienţa interesantă dar mai ales expresia ei simplă şi eficientă. În notele şi schiţele „private” care au ritmat viaţa acestui căutător de Absolut mereu pândit de Neant, cititorii din secolul XXI vor avea şansa să-l descopere şi pe Pallady modest, disperat, econom, slab şi frivol – în totul, un uluitor artist al mărturiei.”

Adaug citeva fragmente din jurnalul pictorului, ca pe o completare incompleta

de la Wittenberg la Tbilisi


Propun o scurta calatorie pina la Tbilisi, capitala Gruziei, oras despre care se stiu mai putine lucruri.
Aceast tinut din muntii Caucazului, cunoscut sub denumirea de Gruzia, Georgia sau Iveria (locul de unde a venit si Antim Ivireanul), e de o frumusete geografica spectaculara.
Dar nu pentru privelisti panoramice sau peisaje montane va invit in Gruzia ci pentru a va face cunostinta cu tabloul unui pictor german.

 
 

 
E vorba de Proxeneta/Procuress, pictura realizata de Lucas Cranach cel Batran, tablou furat in 1994, recuperat de politia georgiana in 2004 si de fapt cel mai valoros tablou din Galeria Nationala a orasului Tbilisi.

Anterior spuneam ca in seria de postări adunate sub titlul Frumoasele Estului voi vorbi despre anumite tablouri care imi plac si care se afla in muzee din fostele tari de est.

Azi voi incalca aceasta regula :). Tabloul de azi nu-mi place in sensul in care imi plac alte tablouri insa consider ca Lucas Cranach cel Batran s-a intrecut pe sine atunci cind a zugravit chipul proxenetei, al codoasei …

Citeva informatii despre autor sunt absolut necesare.
In primul rind vreau sa zic ca aceasta pictura a fost executata in ultima treime a vietii artistului german, artist ce l-a zugravit in mai multe rinduri pe Martin Luther, parintele Reformei.

Lucas Cranach cel Batran (1472-1553), pictor din perioada Renasterii germane, a fost un cetatean respectabil, membru in consiliul primariei orasului Wittenberg, apoi primar al aceluiasi oras, martor la casatoria lui Martin Luther cu Katharina von Bora, prieten cu multe personalitati influente din epoca sa.

A pictat cu predilectie portrete dar si multe tablouri de inspiratie religioase si piese de altar. Poate de aceea subiectul acestui tablou m-a luat prin surprindere. Cercetind mai in amanunt am descoperit multe lucruri interesante pe care intentionez sa le iau in discutie in viitor :)

Comparind Proxeneta lui Vermeer, despre care am vorbit deja, cu cea pictata de Cranach, realizez inca o data cit de uman a vazut pictorul olandez personajele sale negative, in comparatie cu pictorul german.
Uritenia codoasei lui Cranach e de-a dreptul apocaliptica. Seamana cu o reptila sau cu o sopirla, iar fata ce urmeaza sa-l insoteasca pe barbatul ce ofera punga de bani are trasaturi de avorton.

Nu doresc sa comentez lucrarea. Imaginea vorbeste de la sine.

Vreau sa mai spun doua lucruri.
Primul se refera la imbracamintea proxenetei.
Daca veti analiza costumatia personajelor feminine pictate de Cranach veti observa ca un anume model de rochie revine mereu in tablourile sale, de parca femeile epocii lui aveau lipsa de imaginatie in ceea ce priveste croiala vesmintelor.
Nu puteam intelege de ce se complacea sa le picteze la fel. Intre timp am ajuns sa cred ca aceste femei cu parul roscat, imbracate invariabil in rochii identice in culori ce merg de la ocru la rosu incandescent, indulcite de tonuri elegante de chihlimbar, reprezinta idealul sau de frumusete.
Judith, Salomeea (varianta de la muzeul din Budapesta), Lucretia chiar … toate sunt imbracate cu clasica rochie pe care o poarta printesa cu floare de nu-ma-uita de la palatul Wilanów din Cracovia sau cele trei printese saxone de la muzeul din Viena :)

Al doilea lucru care mi-a atras atentia are legatura cu Hitler.
Complaining to Venus a facut parte din colectia privata a Fuhrerului german si a constituit una din preferintele lui in materie de arta. La ora actuala lucrarea se afla expusa la National Gallery din Londra.

In incheiere revin la tabloul de la Tbilisi. Nu pot sa-l privesc fara sa zimbesc.
Am alergat mult pe net pina sa gasesc o imagine multumitoare. Dar s-a meritat!
Nu ezitati sa dati click aici :)

clasa unui bucătar :)

„Clasa unui bucatar se poate vedea gustându-i salata, nu e neaparat nevoie sa prepare o friptura”, ne spunea cu ani in urma un vecin, persoana ce azi nu mai e printre cei vii …

Dar de abia atunci cind am privit capul de luptator executat in creta rosie de Leonardo da Vinci, lucrare ce se afla in posesia Muzeului de Arta din Budapesta, am descoperit un nou sens pentru afirmatia pusa in ghilimele.

Talentul unui pictor nu transpare doar din tablourile in ulei, acuarelele, picturile murale sau cele de altar, ci si din modeste schiţe in carbune sau elegante desene in peniţă.
Priviti un minut Luptatorul Roşu/The Red Warrior şi vă veţi convinge de modernitatea tehnicii de execuţie.
Daca nu stiaţi, vă voi face o mică surpriza :)
Unica statuie a lui Leonardo, si dupa toate evidenţele ultima sa lucrare din viaţa de artist, o reprezinta aceasta mica statuie turnata in bronz de la muzeul din Budapesta.
Deci nu ezitati sa vizitati Ungaria :)