senzaţii încrucişate

 

… povestirea continua de aici.

Mama incepuse sa-mi citeasca din biografia lui Kandinsky, insa pe mine, la acea virsta, nu ma interesau datele biografice.

Singurul amanunt interesant, si de aceea l-am si retinut, a fost faptul ca Wassily Kandinsky stia sa cinte la pian :) … asa cum imi inspirase numele lui cu citeva ore inainte, la cercul de desen. (probabil ca printr-o asociere cu numele lui Stravinsky, despre care stiam ca a fost compozitor)

A doua zi am rasfoit din nou paginile cartii. Cu cit mai mare atentie priveam picturile, cu atit mai mult le simteam atractia. Haosul de pe pinze imi era familiar. Recunosteam acolo frinturi din unele vise, sau mai bine zis  frinturi din clipele premergatoare trezirii …

Am reactionat violent cind mama mi-a zis sa ma imbrac ca sa mergem la doctor.
– Ce doctor? Nu sunt bolnava, am ripostat eu la gindul ca ma va duce la dentist :)
– Mergem la control cu ochii, mi-a zis ea in timp ce punea niste acte in poseta.
– La oftalmolog?, am intrebat eu de-a dreptul mirata. N-au trecut nici doua luni de la ultimul control.
Mergeam la control o data la sase luni, iar dintr-a noua, o singura data pe an.

– Nu mai comenta atat, mi-a reprosat mama. Nu o sa dureze mult.

Cunosteam bine Policlinica si nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca in loc sa o luam spre holul ce ducea la cabinetul doctoritei mele, am intrat altundeva.
Nu am avut timp sa vad ce scria pe usa pentru ca eram cu gindurile aiurea. Ma tot intrebam de ce trebuie sa merg la control. Ceva nu-mi suna in regula.

Din prag am survolat cabinetul cu privirea. Pe pereti erau agatate mai multe planse, din care unele cu cifre si litere colorate, dar nu ca cele din cabinetele de oftalmologie, adica cu litere de marimi descrescatoare.
Mai erau si o serie de afise  alb-negru.

La masa o femeie eleganta, fara halat alb, ne-a intimpinat zimbitoare. Purta un pulover din mohair in nuante nisipii, pe git, mulat pe corp, pe care iesea in evidenta un sirag de margele de culoare verde inchis. Am o feblete neexplicabila pentru o anume nuanta de verde …
M-a privit cu ochii ei verzi, rimelati … si mi-am dat seama ca sunt supusa unui test de evaluare ‘la prima vedere’. Simteam cum sunt sfredelita cu privirea.

Au urmat citeva intrebari uzuale puse pe un ton neutru in timp ce-si tria plansele de pe masa.
Prima din ele, plina cu tot felul de cifre colorate, scrise cu linii punctate, frinte, ondulate si cerculete colorate, mi-a fost pusa in fata.

Mi-a zis sa-i arat toate cifrele 2 pe care reusesc sa le gasesc.
I le-am aratat.

A urmat urmatoarea plansa. Mi-a zis sa-i gasesc toti ‘şapţii’.  Erau doi : unul de dimensiuni obisnuite iar celalalt, desenat intr-o culoare galben pal, acoperea o patrime din plansa.

In momentul in care mi-a cerut sa aleg citeva forme preferate dintr-un morman de figuri geometrice din plastic colorat  mi-a fost foarte clar ca testul nu avea de a face nici in clin nici in mineca cu vederea. E adevarat ca nu aveam virsta la care sa posed buletin de identitate, dar, nici credula nu eram.

Cu o voce foarte calma doctorita m-a intrebat daca cuvintele sau cifrele tiparite ma fac sa aud sunete, muzica …
Nu, nu ma faceau.
I-am marturisit ca nu am ureche muzicala si ca nu cint in corul scolii.

Ea s-a prefacut ca nu aude raspunsul, sau poate ca nu era relevant ceea ce-i spusesem, si m-a intrebat daca culorile ma fac sa aud muzica sau daca sunetele muzicale capata pentru mine culori.
Mi-a fost greu sa-i dau un raspuns. Mi se intimplase ca portiuni din piese muzicale, in special sunetele de vioara, sa ma faca sa vad anumite compozitii cromatice in miscare … ca si cum un mixer ar fi amestecat niste culori vâscoase.
Dar acest lucru mi se intimpla foarte rar. Ceea ce mi se intimpla des era faptul ca puteam simti gustul cuvintelor.
Unele cuvinte imi dadeau senzatia de dulce, sarat, amar, acru, piperat, de arome de fructe sau mirosuri de flori, dar si miros de lemn, de peste, de ploaie,  sau chiar combinatii de gusturi si arome.

Ea nota in viteza pe o fişa. Scârţâitul stiloului spargea linistea de prinz in cioburi minuscule. Secundele treceau usor, ca o fulguire in bataia vântului.  In timp ce o priveam cum scrie, si cum i se leagana sirul lung de margele pe piept, cautam sa-mi dau seama care e scopul acestor intrebari. Ceva, nu stiu ce, ma facea sa cred ca mama discutase anterior cu ea si ca doctorita avea o serie de informatii despre mine.

Deci nu m-am mai mirat atunci cind m-a intrebat daca retin usor numerele : numerele de telefon, de automobil, zilele de nastere  … ( pe atunci nu existau carduri si  password-uri …).
Le retineam, si pot spune ca si acum le retin usor. „Arhiva de date”  o port in memorie si destul de rar mi s-a intimplat sa nu-mi pot aminti ceea ce aveam nevoie.

Mi-a dat sa citesc un sir de cuvinte apoi mi-a luat din mina pagina dactilografiata si m-a pus sa le scriu in ordine pe o alta foaie. A repetat exercitiul de citeva ori. Nu stiu cit de corect le scrisesem sau cite din ele le omisesem.
Intre timp ma tot intreba tot felul de lucruri, aparent fara nici o legatura unul cu altul.
Mi-a dat niste planse alb – negru si m-a pus sa-i identific o litera anume dintr-un amalgam de litere negre, albe si gri tiparite pe un fond gri dar mai inchis la culoare.

Sa fie vorba de un test de inteligenta ?, m-am intrebat fara sa vreau. Dar nu prea semana cu testul dat pentru clasa speciala de matematica …

Intr-un final, nu mai retin in ce context, i-am spus ca fiind foarte mica vizualizam mereu obiecte in momentul in care auzeam numele cuiva. De exemplu numele Oltea imi aducea in prim plan un ceaun iar cel de Silvia o rochie diafana bleu, dantelata si infoiata, sau o fata imbracata cu o astfel de rochie. Fata statea mereu cu spatele la mine iar eu ii priveam rochia bleu,  legata la spate cu o funda frumos aranjata.
Aceste doua prime amintiri le am inainte de a merge in grupa mare la gradinita.

Peste ani si ani am incercat sa-mi explic asociatiile respective dar nu am ajuns la nici un rezultat multumitor.

Intrebarile au continuat in acelasi ritm asiduu.

Nu e nimic grav, am auzit ca-i spune mamei. E o forma mai rara de sinestezie.
Sinestezie … ah, ce urit suna numele bolii acesteia. E oare molipsitoare?

Cind am ajuns acasa, primul lucru facut a fost un plonjon in rafturile bibliotecii.
Am scos cu furie Dex-ul si am cautat paginile cu litera S. In sfirsit am gasit definitia bolii : sinestezie  … perceptia mai mult decat a unei senzatii … asociere de senzatii …

Mi-a venit sa rid si am respirat usurata. Aceasta nu e o boala.
Mi se parea firesc sa percep lucrurile asa. Era lumea mea si nu as fi schimbat-o cu nici un pret.

Intr-o fractiune de secunda am revazut chipul mirat al profesorului de  la cercul de desen  … tocmai ii spusesem ca acel amestec de culori propus de el imi strepezeste dintii.
Deci el ii spusese mamei ca am exprimari ciudate de vorbire ! … si sunt convinsa ca intuise  corect boala de care sufeream.

Sinestezie …  amestec de sinuzita si anestezie  … si am inceput sa rid din cauza definitiei inventata ad-hoc. Multe prostii interesante imi treceau prin cap la virsta aceea !

In perioada facultatii am vorbit cu cineva de la Facultatea de Medicina sa-mi faca un test ‘specializat’  :)
M-a recomandat unui psiholog ce m-a ‘interogat’ mai rau ca la politie si in final mi-a zis ca diagnosticul corect ar fi cross-sensing metaphor combinat cu o forma de sinestezie denumita gustativ-lexicala :). 

Pe atunci nu exista Internet iar sursele de informare se reduceau la cartile existente in biblioteca.
I-am cerut niste titluri si nume de autori pentru a ma informa. Psihologul mi-a scris pe spatele unei retete o serie de titluri. Cind a terminat cu scrisul s-a ridicat de la birou si de pe raftul din spate a scos niste reviste, in franceza si engleza.

Acolo am vazut pentru prima data cum se manifesta sinestezia temporara la oamenii normali ce consuma  substante psihedelice, LSD sau Mescalina …

Cit de ciudata e Natura, imi spuneam in gind.
Mie, inlantuirile de forme multicolore  rasucite si rasfrinte in directii neasteptate, pictate de cei aflati sub efectul drogurilor psihedelice,  imi apareau frecvent in minte, involuntar, fara sa consum nici un fel de substante ajutatoare :)

Ma intrebam ce are in plus sau in minus creierul meu de poate scoate din neant astfel de imagini fractaliere, adesea in miscare …
L-am intrebat pe psiholog. El mi-a raspuns ca la carte, adica argumentat.
Nu aveam suficiente cunostinte de psihologie si de anatomie a creierului si deci nu-i de mirare ca nu am inteles tot ce zicea.
O fraza din disertatia stiintifica mi-a dat foarte mult de gindit.  El imi spunea ca situatia de cross-sensing metaphor poate apare si la persoanele ce-si pierd auzul sau vederea.

In copilarie, citeva zile, am trecut printr-o faza de orbire temporara.
Vazul mi-a disparut in timp ce ma jucam cu mingea, iar peste mai multe zile, mi-a aparut brusc in timp ce ma trezeam din somn. Am privit lumina amurgului reflectata de mobila lacuita din camera cu senzatia ca ma scufund intr-un ocean de arama topita.

Intimplarea am povestit-o mai demult pe vechiul blog de pe yahoo 360.

Nu stiu in ce masura acel eveniment a declansat resorturi nebanuite in mine, dar tin bine minte ca dintotdeauna cuvintele imi comunicau mai mult decit o informatie logica sau etimologica.
Senzatiile induse de cuvinte ma afectau fiziologic. Ma afecteaza si azi.
Exista cuvinte ce, intr-un context bine definit de restul altor cuvinte cheie, fac sa ma simt ciudat.
De exemplu, cuvintul ridicol imi produce senzatia de intepaturi in cerul gurii, iar insiruirea  „mirarile, neputintele, obsesiile”  intr-o singura propozitie, face sa-mi amorteasca usor pometii obrajilor … iar simpla pronuntie a cuvintului veşnicie  lasa in urma un miros placut de gutui :)

imagine blog – Magdalena Radulescu

 

cum am făcut cunoştinţă cu Kandinsky :)

Kandinsky – Yellow-Red-Blue (1925) 
Centrul Georges Pompidou, Paris

Un anotimp incert, intre vara si primavara, ne asediase orasul. Calendaristic vorbind primavara nu se terminase, insa caldura verii se facea simtita chiar de la primele ore ale diminetii, imprastiind in aer un amalgam de esente vegetale dominate de cele de iarba si de pelin.
Pe malul apei mirosul de pelin era si mai puternic, de aceea, dupa terminarea orelor, alergam pina acolo sa-l inspir.

In acea zi aveam sa merg din nou la cercul de desen. Imi pusesem in geanta „ustensilele” fara sa ma grabesc, cum ma grabeam de obicei. Cu geanta pe umar si blocul de desen in brate strabateam la pas orasul ce forfotea de viata.

Am ajuns la timp si m-am aezat pe locul meu.
Profesorul ne-a controlat tema data anterior apoi ne-a vorbit putin despre culorile complementare si cele tertiare spunind ca suntem liberi sa pictam orice, indiferent de subiect, dar sa punem in evidenta aceste tipuri de culori.

Mie nu-mi plceau culorile foarte vii, nici acum nu pot zice ca imi plac.
Culorile tertiare ma tentau intradevar. Le gaseam mult mai elegante, rafinate, subtile … si prietenoase :)

Desenasem triunghiuri si cercuri partial suprapuse, in planuri paralele sau perpendiculare, unele in spatele altora,  meditind asupra felului in care sa le colorez.
Amestecam culorile fara sa ma gindesc ce vreau sa obtin. Le amestecam in proportii alese  la intimplare si ma bucuram in momentul imi care imi reusea cite o combinatie deosebita.

Profesorul trecea prin spatele nostru fara sa zica ceva. Se uita in tacere iar uneori zabovea cite un minut linga cite o masa privind atent la pictura neterminata.

S-a oprit din mers si m-a intrebat de ce am acoperit cu alte triunghiuri o parte din cercurile si triunghiurile pictate anterior.
Nu stiam ce sa-i raspund. Mai bine zis nu stiam de ce o facusem. Fusese un impuls pe care il ascultasem intrutotul.
Apoi m-a intrebat calm :
– De ce in unele zile pictezi toate triunghiurile cu virful in sus iar in altele pe toate cu virful in jos? E curios.
I-am raspuns imediat :
– Atunci cind afara ploua pictez triunghiurile cu virful in sus iar cind afara e soare le pictez cu baza in sus.

Si-a incruntat privirea o secunda asupra mea.
– Si ma rog de ce le pictezi asa?
Era culmea ca pina in acea secunda nu ma intrebasem de ce le pictez asa.
– Asa imi vine sa le pictez .. nu stiu.
Apoi am zimbit adaugind : cind ploua le pictez cu virfurile sus si baza jos ca sa se scurga apa pe ele.
El s-a incruntat cu adevarat. Nu a zis nimic si s-a deplasat la masa de linga mine.

Dupa citeva minute a revenit sa ma intrebe daca mama e acasa si ce numar de telefon avem.
„Asa-mi trebuie”, am zis in gind.” Suta la suta s-a suparat din cauza raspunsului si acum o sa sune acasa sa ‘ma raporteze’.”

I-am dat numarul simtind cum imi piere tot cheful de pictura.
Mi se parea absurd sa se supere din cauza unui raspuns pe care nici in vis nu l-as fi considerat nelalocul lui. Raspunsul venise spontan, fara cea mai mica intentie de a ma amuza.

Am iesit in curte si m-am dus la leagane. Leaganele existau acolo de pe vremea cind cladirea fusese folosita drept gradinita de copii.
Mi-am facut vint, din ce in ce mai mult, stind in picioare pe scaunul ingust … pina cind am reusit sa ma dau peste cap.
Ma invirteam in aer tinind miinile inclestate pe barele metalice privind cum iarba verde se amesteca cu cerul albastru, rasunator de albastru … acoperisurile caselor din jur isi schimbau pozitia, cind cu virful in sus, cind cu virful in jos, iar ferestrele translucente aruncau pete de lumina in jur … tufele de liliac de la poarta isi dizolvau movul parfumat pe albul peretilor Casei Pionierilor in timp ce  prundisul de sub scranciob aluneca in dire mute printre crengile copacilor din jur.
Imaginile se intrepatrundeau, se amestecau, se rasuceau intr-o spirala continua, interminabila, intr-un ritm masurat de bataile inimii pe care o simteam in urechi, in podul palmelor, sub pleoape …
M-am dat jos din leagan cu sentimentul ca nimeni nu va putea intelege vreodata felul in care gindesc si vad lumea.
Atunci am avut revelatia cuvintului singuratate.

M-am asezat din nou pe scaunul meu fara ca cineva sa-mi observe absenta.

Profesorul, cu o carte in mina,  a intrat in salon.
Am luat la repezeala un tub in mina prefacindu-ma ca lucrez. Nu doream sa-mi faca si alte observatii.
S-a oprit exact in faţă, a deschis cartea la o pagina anume, si asa deschisa a asezat-o pe masa.
Nu puteam citi ce scrie. Era o carte in limba rusa iar eu nu faceam rusa la scoala.
Dar nu scrisul era important ci picturile in culori contrastante ce imi apareau rind pe rind dind la  parte foile lucioase.

Ma intriga sa descopar picturi ce aduceau cu unele desene facute de mine. In momentul  in care am vazut cercul negru ce domina figurile abstracte in tonuri vii am simtit cum imi pierd toata energia. Desenasem cindva un soare negru ce rasarea intre muntii luminati din interiori, ca niste abajururi piramidale.
Acum profesorul isi va inchipui ca am copiat de aici ideea si nu-l voi putea convinge ca in viata mea nu vazusem aceste picturi, imi ziceam in gind neputind sa-mi revin cu totul din socul provocat de ele.

As fi vrut ca sedinta sa se termine cit mai repede si sa merg acasa. Nu-mi pasa daca ai mei ma vor certa din cauza felului in care i-am raspuns profesorului.
Doream sa ma intind pe patul meu si sa citesc ceva frumos … un jurnal de calatorie din spatii geografice pe care banuiam ca nu le voi vedea vreodata.

Profesorul venise din nou linga mine.
– Ti-au placut picturile lui Kandinsky ?,m-a intrebat el cu vocea leganata pe care o avea de obicei.

 

 Kandinsky – Russian Woman in a Landscape (1906)
Kandinsky … Kandinsky … numele rezona placut in auz. Are nume de pianist, am gindit doar pentru mine, nemaindraznind sa spun ceva cu voce tare.

– Da, imi plac … dar nu toate.
– Care din ele iti place mai mult?, m-a intrebat din nou el.
Am rasfoit din nou paginile cu foarte multa atentie.
– Asta, am aratat pe pagina incercuind cu degetul cadrul picturii ce-mi placea cel mai mult.
– Si care zici ca nu-ti place?, a fost curios sa afle profesorul.
Am ezitat cu raspunsul.
– Cred ca aceasta, si i-am aratat pagina cu lucrarea in cauza.
Secundele se scurgeau intr-o liniste totala.
L-am auzit ca spune : poti lua cartea cu tine pina la sedinta viitoare. 

Mirarea atinsese maximul. Daca imi dadea cartea inseamna ca nu-l enervase raspunsul meu! … nu stiam ce sa cred.
Judecasem toate prin mintea mea de copil si nu-i de mirare ca ajunsesem la o concluzie  copilareasca :)

– De ce nu lucrezi?, m-a intrebat el in timp ce analiza coala de desen.
– Lucrez, i-am raspuns eu cu jumatate de gura.
El a zimbit si a clatinat din cap apoi si-a presat virful degetelor pe coala, fara ca sa se murdareasca :)

Nu mi-am putut opri zimbetul. Deci profesorul are inclinatii de politist ! …

Seara, acasa, am privit din nou picturile. Nu stiam mare lucru despre pictura abstracta. Nu stiam nimic despre acest Kandinsky. Nu stiam de ce aveam impresia ca-i vazusem picturile inainte … eram convinsa insa ca nu le vazusem nicaieri.
Ma intriga faptul ca desenasem lucruri asemanatoare cu cele din carte.
Ma intriga faptul ca profesorul nu ma considera o plagiatoare, cum eu insami ma consideram desi imi foarte limpede ca nu ma inspirasem din compozitiile aiuristice ale rusului astuia cu nume de pianist.

Mama a intrat in camera cu o farfurie de cirese galbene.
A asezat-o pe masa si m-a intrebat de carte spunind ca imi va traduce biografia lui Kandinsky.

O secunda mirarea mi-a traversat toate incheieturile… apoi mi-am dat seama de ce imi ceruse profesorul numarul de telefon. Sa o intrebe pe mama daca stie limba rusa.
De asta imi daduse cartea acasa!

Toate supozitiile facute la cercul de desen fusesera gresite.
Trebuia sa-mi inchipui …  nu s-ar fi suparat niciodata,  pe nici unul din cei ce veneau la cerc, si sincera sa fiu, ar fi avut destule ocazii :)

de ce băieţii ajung directori ?


In acea zi profesorul ne daduse o tema ce nu ma atragea deloc.

Trebuia sa pictam un animal, sau mai multe animale, la libera alegere …
Cineva a intrebat daca putem picta pasari sau fluturi, iar dinsul, cu un ton foarte rece, ne-a spus ca nu.

Ne-am asezat la locurile noastre si am inceput sa schitam cite ceva  in timp ce profesorul   pregatea niste diapozitive pentru grupa ce urma sa vina dupa noi.

Nu stiam ce sa fac, sau mai bine zis nu ma puteam hotari intre a picta  un animal pe care credeam ca sunt in stare sa-l pictez, sau un animal ce  imi placea, dar pe care banuiam ca nu l-as putea executa.

In cele din urma a invins cel de-al doilea gind.
M-am hotarit sa pictez ceea ce-mi place: un cal.
Stiam ca nu-mi va fi usor. Creionul nu ma asculta deloc si derapa in toate directiile pe coala de desen.
Am facut o serie de mizgilituri in care cu greu se recunosteau copitele si coada calului.
„Nu vreau sa renunt, nu am sa renunt”, imi ziceam mie insami cu inversunare.

Am inchis ochii cautind sa-mi amintesc scene vazute in ultima perioada la cinema sau la televizor.
Cai de diferite culori alergau prin prerie,  pe tarmul inspumat al marii,  prin paduri de brazi sau pe firul apelor.
Interminabilul lor galop se suprapunea pe o pinza imaginara.  Murgi, suri, balani sau cu stea in frunte …  alergau  in imaginatia mea in timp ce bratele  imi stateau inerte pe masa.

Am deschis ochii si am inceput sa trasez citeva linii, fara sa ma uit la urma lasata de grafitul creionului.
Simteam alunecarea precisa a miinii.  Un fel de emotie m-a invaluit in timp ce desenam ultimele detalii.
Am inceput sa colorez cu infrigurare ca si cum mi-ar fi fost teama  ca dintr-o data  calul sa nu fuga de pe coala de desen :)

Dupa ce am terminat si ultimele tuse m-am ridicat de la masa si, din curiozitate, m-am dus sa vad ce au pictat ceilalti.
In acea zi venisem impreuna cu colegii mei dintr-a cincea, deci eram toti cam la acelasi nivel …

Fetele pictasera pisici!
Pisici negre, vargate, tigrate, albe sau gri, cu si fara funde, pisici  si iar pisici … ma dureau ochii de  atitea pisici…
In afara de mine, o singura fata pictase un alt animal. Semana cu o ciuperca deformata, insa, dupa trompa, mi-am dat seama ca trebuie sa fie  elefant :)
Mi se parea incredibil ca in jur de zece fete sa picteze doar pisici.

Baietii insa dadusera dovada de multa imaginatie. Colegul meu din dreapta facuse un superb urs polar, pe un fond gri-verzui in care pluteau munti albi de gheata.
Treceam prin spatele lor si ma uitam atenta la  desene : un ciine cu coada zburlita, un leu, o girafa eleganta, un cerb, un cal si un minz, o camila, un berbec cirliontat, o maimuta cu fes colorat …

Zapacita m-am oprit in mijlocul salii de desen. In auz imi revenea o intrebare dintr-un film vazut recent : de ce baietii ajung directori iar fetele secretare?

Descoperisem o parte din raspuns …

 

 

culoarea care strepezeşte dinţii


Trecusera mai bine de doi ani de cind frecventam cercul de desen si trebuie sa recunosc ca, in ciuda lipsei de interes pe care o manifestasem din cind in cind, facusem unele progrese vizibile.
Acuarelele, gouachele, culorile Tempera … isi dezvaluiau si pentru mine micile lor secrete. Rind pe rind invatam lucruri interesante. Acum stiam ce inseamna culori complementare, culori de baza, valoratie, perspectiva, pastel, natura moarta, culori tertiare, …

Imi placea cind ni se dadea sa facem lucrari abstracte in care sa experimentam contrastul culorilor, contrastul formelor geometrice, crearea iluziei de tridimensional, sa utilizam combinatii diverse de linii drepte si curbe sau pur si simplu sa intindem culorile sub impulsul unei inspiratii de moment.

Desi rar se intimpla ca profesorul sa faca aprecieri verbale la calitatea picturilor noastre, ii ghiceam din priviri nota pe care mi-ar fi acordat-o pentru fiecare lucrare in parte. Am observat ca gaseste interesant felul in care imi concep picturile abstracte si ca, foarte discret, imi da idei.

In acea zi ni se ceruse sa desenam ceea ce s-ar putea numi ‘scena de grup’.
Urma sa pictam o scena in care sa apara cel putin trei personaje prinse intr-o activitate.
Dar mie imi lipsea total inspiratia. Oricit incercam sa gasesc un subiect interesant, nu eram in stare de nimic.
Intr-un tirziu am desenat citeva siluete si am inceput sa le conturez cu negru.

Profesorul s-a apropiat si a privit peste umarul meu. M-am oprit din lucru asteptind sa spuna ceva.
Desi nu-i vedeam fata stiam ca priveste mustrator.

” De ce nu incerci sa faci conturul cu alta culoare?
Negrul e prea banal si rigid. In loc de negru incearca o combinatie de griuri sau una de vernil, alb si putin negru.”

A luat singur tuburile cu culorile ce-l interesau, le-a amestecat pe suportul de sticla si mi-a facut combinatia de care imi vorbise anterior.

Priveam la acel amestec de alb, vede si negru ce se transformase intr-o masa pastoasa de un vernil murdar si simteam cum imi trece un fior pe sira spinarii.
Am articulat cu o voce tremurinda : ” Mi se strepezesc dintii de la culoarea asta.”

Profesorul s-a uitat lung la mine cum stateam ghemuita pe scaun, cu miinile in jurul ghenunchilor si cu dintii clantanind.

L-am auzit ca spune : ” Bine, atunci picteaza cum iti place.”

Profitind de libertatea pe care mi-o daduse am intrebat dintr-o suflare : ” Am voie sa pictez altceva ? Azi nu am inspiratie pentru o scena de grup …”

” Dar pentru altceva ai inspiratie azi?”, m-a intrebat la rindu-i vizibil amuzat de felul in care ii adresasem intrebarea, accentuindu-l intr-un mod teatral pe „altceva”.

Am dat din cap asteptind aprobarea de a trece la actiune :)

Nu a fost nevoie sa zica nici un cuvint. Din priviri am inteles ca nu-mi impune nimic …

„Dar sa stii ca nu scapi asa usor. Scena de grup trebuie sa o termini acasa si sa o aduci data viitoare. Cercul de desen inseamna disciplina, nu sa faca fiecare ce-l taie capul.”

Foarte bucuroasa am trecut la lucru.
Afara ploua zdravan. Ploua de mai bine de doua zile. Nu era nici toamna dar nici iarna nu venise. Un anotimp incert luase in stapinire orasul nostru.
M-am uitat pe geam la crengile golase. Copacii despuiati de frunze pareau niste fiinte bolnave in cautare de protectie.
Printre crengile negre si ude, cerul, desi innorat, avea o luminozitate cu totul speciala.
De undeva, de nicaieri, doar din imaginatia mea, rasarea chipul unei fete ce privea calma ploaia de afara.
Incet si cu miscari sigure i-am creionat trasaturile …

Afara continua sa ploua. Inauntru era cald si bine. Vocile celor din jur se auzeau ca un zumzet de albine. Dintr-o data mi s-a facut pofta de crema de zahar ars … :)

Mirosul culorilor le simt si acum in nari. Aparatul de radio mergea in surdina … vocea Corinei Chiriac s-a estompat pe fundalul ultimelor acorduri muzicale. Au urmat rezultatele tragerii Loto, apoi o melodie ritmata cintata de un saxofonist plin de energie …
Auzeam hâşâitul creionelor si pensulelor, unele cuvinte răzleţe spuse cind in stinga, cind in dreapta mea, ritmul stropilor pe acoperisul de tabla si vântul ce facea sa scârţâie usor ferestrele …
Imi auzeam pina si ritmul inimii ce batea nefiresc de repede si pe care mi-o doresc, si cit imi doresc, sa o mai aud inca o data batind asa ….

miniatura chinezească


Saptamina trecuta profesorul ne prezentase pictura medievala a orientului indepartat, ilustrindu-si spusele cu imagini cind in culori pastelate, cind in culori inchise, cind in nuante cenusii … cind in culori explozive.
Nu puteam sa-l urmaresc si in timp ce filele cataloagelor se intorceau rind pe rind, gindul imi zbura in alta parte.

„Pentru azi ne vom opri la miniaturile si picturile chinezesti”, ne-a anuntat el cu buna dispozitie in glas.
Am privit citeva imagini cu miniaturi executate pe vase de portelan … mult albastru, litere chinezesti stilizate, modele florale, siluete umane alungite, pasari in zbor …

A luat un bloc de desen de pe masa si a scos niste picturi pe hirtie de matasa. Le primise cadou de la cineva ce fusese in China si in timp ce ni le arata le privea aproape cu evlavie.

Culorile erau pastelate insa mie mi se pareau reci caci fondul celor mai multor lucrari oscila de la cenusiu deschis la verde pal sau la o combinatie spalacita de fumuriu si bleumarin. Uneori apareau petale de flori de culoare roz sau chinezoaice in haine viu colorate, ceea ce ma facea sa le privesc cu atentie.
Sesizam o delicatete in acele picturi ce nu o mai intilnisem nicaieri in alta parte.
Profesorul a mai scos niste seturi de carti postale cu imagini asemanatoare si ni le-a dat sa le privim cu atentie, urmind ca noi sa alegem o tema din pictura chinezeasca si sa o executam in varianta proprie, folosindu-ne de acuarele, guase sau Tempera.

Nu ma puteam hotari la nimic.
Fete tinere zimbind in spatele evantaielor, raţe pe lac, ramuri de cires inflorit, stufaris in amurg, irisi, nuferi, scene de lupta, copaci singuratici, batrini singuratici, pasari calatoare pe cerul plumburiu al toamnei, copii cu un smoc de par in virful capului, peisaje trasate doar din citeva linii, …
Dar nu aveam de ce sa ma grabesc. Ne-a spus ca avem timp de gindire pina la sedinta viitoare.

Am rasuflat usurata. Sedinta viitoare insemna pentru mine sedinta comuna cu cei din clasa a VIII-a … si speram ca pina atunci profesorul de desen sa uite ca mai exist.

Urmatoarea sedinta m-am strecurat pe nesimtite la locul meu, in coltul mesei de linga fereastra. Linga mine statea Cecilia, una din fetele de la liceu ce venea la cercul de desen impreuna cu cei din clasa a VIII-a.
Ma apucasem sa colorez fondul in nuante fumurii desi nu-mi era clar ce voi picta in continuare.
I-am zis ce tema ne daduse profesorul si ea m-a sfatuit prietenoasa : „Alege o tema din natura. O poti modifica mai usor daca nu-ti iese pe plac.”

Nu stiu cit timp a trecut. Intre timp profesorul iesise afara dar la citeva minute s-a intors si, in fuga, ne-a zis ca trebuie sa plece urgent undeva.
I-a lasat cheile unui baiat spunindu-i ca dupa ce plecam sa inchida toate luminile, sa incuie usa si sa dea cheile profesorului din salonul de vis-a-vis, unde se tinea cercul de traforaj si pirogravura.

Am rasuflat usurata si mi-am pus pensulele deoparte.
Cecilia a izbucnit dintr-o data in vorba : ” Nu vrei sa te pictez? Iti pot face portretul daca imi pozezi o jumatate de ora. Noi suntem la portrete si nu am pe nimeni model.”

Nu stiam ce sa-i zic. Nu aveam chef sa stau intepenita ca o papusa in vitrina magazinului de jucarii …
Dar nu am avut timp sa-i raspund caci ea a si sarit de pe scaun strigind-o pe colega ei de liceu.

„Ce idee mi-a venit! Stai asa..”, mi s-a adresat mie, in timp ce m-a tras cu tot cu scaun mai inspre intrare.
Am vazut ca pleaca in biroul profesorului si aduce de acolo prosopul lui. Era un prosop subtire, cu flori viu colorate, cit o jumatate de prosop de baie.
M-a infasurat ca intr-un sal si fara sa observe ca vreau sa ripostez si-a continuat operatia :

” Ce zici Cristina? „ s-a adresat ea colegei ei … ” Ce zici sa o aranjam ca pe o chinezoaica?”.

„Asta-i chiar prea de tot”, am zis revoltata in gind si m-am ridicat sa plec.
Dar fetele m-au prins de ambele miini si rizind m-au asezat pe scaun.
De undeva de prin posetele lor si-a facut aparitia o pudriera, citeva creioane dermatograf si un rimel.
Nu stiu cine mi-a scos ochelarii, dar dupa ce mi i-a scos … totul s-a incetosat in fata mea.
Simteam doar miinile lor pe fata, virful creioanelor si raceala rimelului in timp ce ma machiau.

” Trebuie sa-i facem coafura”, a zis pe un ton serios Cristina. „Nu-i pacat de parul asta ?”
Si din nou am simtit cum niste miini imi umbla prin par, mi-l desparte in suvite si mi-l prinde cu agrafe.

Dar de parca asta nu ar fi fost suficient, Cecilia a luat doua pensule noi din raftul cu materiale de pictura si mi le-a infipt in forma de X in parul strins intr-un coc ce incerca sa imite coafurile chinezesti.

Au asezat scaunul linga perete, mi-au aranjat corpul in pozitia dorita de ele … si au trecut la pictat.
Din cind in cind imi priveam chipul reflectat de sticla geamului si nu-mi venea sa cred ca eu sunt faptura aceea cu parul turn, ochii migdalati si sprincene trasate pina la timple.
Rimelul se uscase si simteam cum mi se stringe pe fata si pe pleoape. Nu mai puteam clipi fara sa simt cum imi dau lacrimile.

Prin tunelul timpului privesc la imaginea mea lipita parca pe sticla geamului si ma intreb : oare a mai ramas ceva din fata aceea?

Ceilalti din clasa a VIII-a s-au strins pentru citeva minute in jurul nostru exclamind si comentind, privind mirati la ce au fost in stare sa faca cele doua fete de liceu :)

Si tocmai cind credeam ca incep sa atipesc pe scaun am auzit in curte zgomotul frinelor de masina.

„A venit profesorul !”, am zis cu voce tare.
Fetele au ramas cu pensoanele in aer ciulindu-si urechile.
Nu era nici un dubiu. I-am auzit vocea pe scari.

Am dat sa ma ridic de pe scaun si sa pun prosopul la loc, dar din scaunul meu, nu stiu de unde, iesise un cui buclucas de care mi se prinsese si prosopul si tricoul cu care eram imbracata.

… era prea tirziu :)

Profesorul intrase in camera si primul obiect din calea privirii lui am fost noi trei.
A privit atent la mine, analizindu-mi infatisarea, machiajul si expresia fetei, le-a privit pe Cristina si Cecilia … si apoi foarte calm, surizind chiar, le-a intrebat:

„Fetelor, unde ati mai vazut voi chinezoaica cu parul roscat?”

http://www.divshare.com/download/8112641-619