și ei au trecut prin viață – 4

Ofițer (1932)
(în colțul din dreapta jos se observă impregnat cuvântul„Kossak”, iar dedesubt „Timișoara”)
– colecție personală –

 

Azi a venit rândul unui ofițer chipeș, cum de altfel sunt toți militarii. În plus de asta, uniforma dă prestanță și conferă o aură eroică oricărui o îmbracă.

Nu mă pricep la uniforme și grade, deci nu pot spune din ce armă face parte, și nici ce grad militar are. Presupun totuși că e vorba de Armata Română.

Pe spatele fotografiei este trecut cu o caligrafie frumoasă, ușor descifrabilă, un destinatar în persoana domnului D-tru Zamfirescu.

Se poate citi următorul mesaj:

25.XII/932 Tmș (probabil vrea să însemne Timișoara)
Scumpilor mei părinți dela fiul lor Marcel.

Ofițer (1937)
(pe verso scrie doar atât: Marcel 1937)
– colecție personală –

 

În cea de a doua fotografie îl regăsim pe Marcel după cinci ani. Uniforma e diferită, mai mult ca sigur a fost înaintat în grad.
Ținând cont de perioada istorică, nu e greu de dedus că Marcel a participat la al Doilea Război Mondial. Ceea ce nu știm e dacă dânsul a supraviețuit războiului. Dacă a căzut prizonier pe Frontul de Est. Dacă a fost rănit. Dacă a prins primii ani ai comunismului, când, a te fi reîntors acasă din prizonierat din Rusia era aproape echivalent cu a fi socotit trădător de către regimul stalinist instaurat în România.
Multă vreme, cei întorși din Rusia, luați prizonieri în luptele de la Cotul Donului, nu au primit pensie sau vreun ajutor – bănesc sau medical.

Bunicul meu din partea tatei „a stat niște ani la ruși”, în stepa Kalmâcă. Nu spunea că a fost prizonier la ruși. Spunea că au stat la ruși. Nu spunea că au stat în lagăr, ci că au stat în colonie.
Când au fost eliberați, cei mai mulți români au venit pe jos în țară.

Bunica nu ne lăsa să-i punem întrebări despre acea perioadă, deși trecuseră peste două decenii de când se reîntorsese acasă, căci se temea ca nu cumva bunicul să povestească lucruri oribile. Dar bunicul nu ne-a vorbit niciodată rău de ruși, deși știam că nu are ochi să-i vadă … simțeam asta din tonul lui.

Eu îl trăgeam cel mai mult de limbă, ori de câte ori îl prindeam pe undeva. Când ieșea afară să fumeze, căci bunica nu-i dădea voie să fumeze în casă – în fața icoanelor, ieșeam imediat după el, nelăsându-i timp să-i tihnească țigara.
Poate într-o zi voi povești din poveștile spuse de dânsul.

Azi însă vreau să spun un lucru pe care mi l-am amintit instantaneu în timp ce cumpăram fotografiile.

Bunicul mi-a spus că în colonie ( a se citi lagăr), ofițerii erau ofițeri – chiar și fără hainele cu însemnele militare, și exact ca și înainte de a cădea prizonieri, soldații îi ascultau pe cei mai mari în grad ca ei, conștienți fiind că fără disciplină șansele lor de a supraviețui se reduc la minimum.
Această ascultare era una profundă, nedictată de teama că superiorii i-ar putea pedepsi, căci nu o puteau face, din moment ce erau la rândul lor prizonieri.

Bunicul spunea: „Boieru-i boier și cu pantalonii rupți în fund, ofițeru-i ofițer și fără trese pe umăr, prostu-i prost și cu diploma înrămată pe perete” …

Free website hit counter