dulce limbă românească … ANI+SIE

„Chaos abstract shapes” –  Théo Le Roux

După cum vă spuneam și în postările anterioare eu sunt o persoană care circulă destul de des cu mijloacele de transport în comun și umblă aiurea prin locuri diverse.
Așa am ocazia să văd multe, să aud multe și chiar să asist la scene desprinse parcă din filme suprarealiste.
Azi m-am hotărât să povestesc câteva episoade amuzante.

Primul episod s-a întâmplat într-o zi caniculară de vară prin 2016.
În autobuz s-a urcat un grup gălăgios, două femei cu basmale pe cap legate la spate și doi bărbați, toți patru trecuți de cincizeci de ani.
Erau mai negricioși la față, o culoare pe care ți-o dă soarele după multe ore de lucru în câmp, la gradină sau în livadă.
Discutau despre unul și despre altul, despre cunoștințe plecate peste hotare, despre copiii acelor rude și consăteni, ce meserii au, pe unde trăiesc, cu cine s-au căsătorit … tot felul de astfel de chestiuni.
Încercam să nu le dau atenție dar pentru că dialogau pe un ton ridicat mi-a fost imposibil să nu le urmăresc conversația. Așa mi-am dat seama că erau dintr-un sat din Ialomița.
La un moment dat una dintre femei povestea despre fiul unei rude care a ajuns inginer.
– Ce fel de inginer? Cu ce se ocupă? – a întrebat bărbatul ce stătea pe scaun chiar lângă dânsa.
– Păi cu ce să se ocupe? Cu „ingiena”, a răspuns prompt și candid femeia.

Lumea din autobuz a râs pe ascuns sau a zâmbit cumva superior.
Probabil și eu am reacționat la fel uluită de faptul că acea femeie nu cunoștea semnificația cuvântului.

Nu peste mult timp avea să vină în fruntea guvernului Viorica Dăncilă cu ale ei gafe devenite celebre.

Episodul doi s-a petrecut în Piața Obor, într-o zi de toamnă, la taraba unei femei care vindea legume.
Eu căutam vinete românești, din acelea mici și tari în formă de pară, căci doream să le pun la murat după o rețetă iraniană.
Am umblat toată piața și nu am găsit pe nimeni să vândă ceea ce aveam nevoie.
Trecând a nu știu câta oară printre tarabele din piața acoperită am zărit pe o masă un mic morman de culoare închisă.
Nu prea văd bine la distanță așa că m-am apropiat și mare mi-a fost bucuria să constat că mai rămăseseră exact cinci vinete … negre cu pielea lucioasă ca a unui delfin în apă ;)
Am întrebat-o cât costă și dacă mai are și altele în afară de acestea.
Mi-a spus prețul dar m-a atenționat cu privire la cantitate :
– Am decât astea cinci. Dacă le vreți vi le dau.

Eu în loc să le plătesc și să-mi văd de treabă mă trezesc că-i răspund :
– Corect e să se spună „nu le am decât pe astea cinci”.
Dânsa s-a uitat mirată la mine și mi-a răspuns zeflemitor.
– Cum adică să spun că nu am când le am. Nu le vezi cucoană ?!
Și în timp ce polemiza cu mine a trântit o palmă sănătoasă peste una din vinete de au sărit și celelalte patru pe tarabă ca niște mingi.
– Uite, sunt cinci. Decât astea cinci le am. Cinci … cinci ani am umblat și eu la școală.

M-am declarat învinsă ;)
În timpul asta o doamnă foarte în vârstă a asistat la conversație.
După ce am plătit și am pus prețioasele legume în sacoșă a venit lângă mine cu o față zâmbitoare.
– Să nu fiți supărată. Femeia era într-o logică a ei. Îi e greu să înțeleagă cum să folosească negația pentru un obiect pe care îl are în fața ochilor.
Acum e mult mai bine dar să fi auzit cum se vorbea în București în urmă cu vreo cincizeci de ani, pe vremea când am făcut facultatea.
Eu sunt bănățeancă, a mărturisit doamna, și mi-a luat destul timp să mă obișnuiesc cu dezacordurile gramaticale.

Aveam să descopăr mai apoi  un slujitor al școlii care în campania  electorală spunea :
„Situaţia mea este un pic deosebită, fiindcă eu chiar am antecedente în sistemul educaţional, am fost dascăl de fizică timp de 15 ani, am condus un inspectorat şcolar timp de trei ani şi acuma sunt un politruc care vrea să candideze la Preşedinţia României.”
Și tot de la el am aflat că : „Este greu sa astepti de la un profesor de liceu sa performeze exceptional”.

Între timp domnul președinte a învățat semnificația cuvântului „politruc” dar nu a reușit să „performeze excepțional”.

 

Episodul trei s-a petrecut după ridicarea stării de urgență.
Pentru că nu se putea merge nicăieri, nu aveau loc nici un fel de evenimente culturale, pentru că nu aveam cum să-mi calmez setea de ceva nou, mi-a venit ideea să mă apuc din nou de căutarea de bijuterii și mici obiecte vintage la târgul de la Muzeul Țăranului Român și prin diverse alte târguri vintage și de vechituri.
Activitatea asta de căutare, de scormonire prin mormane de gablonzuri, cărți poștale vechi, alămuri și sticlărie, îmi dă senzația că sunt un fel de arheolog urban și, nu de puține ori, mi-a adus surprize extrem de plăcute.

Așa că, într-o zi oarecare cu soare orbitor, mă plimbam printr-un astfel de târg.
Nu căutam ceva anume ci doar încercam să mă lămuresc cam ce se vinde acolo.
M-am oprit la o masă unde erau expuse diverse obiecte din argint … argint de diverse calități, funcție de procentul de argint din aliaj, marcate corespunzător dar, spre surprinderea mea, tipul respectiv le vindea ca și cum ar fi fost confecționate din același tip de aliaj.
Lângă mine s-a oprit o fată atrasă de un inel cu câteva pietricele sclipitoare.
L-a luat în palmă și căuta să vadă unde este marcat.
Mulți se uită doar ca să identifice marcajul și nu sunt atenți la ce scrie efectiv în acel marcaj.
Tipului nu i-a prea plăcut insistența cu care se uita fata la inel.
– E un aliaj de slabă calitate, i-am zis eu pe un ton scăzut pentru a nu atrage atenția proprietarului respectivelor bijuterii.
Fata s-a uitat cumva complice la mine apoi l-a întrebat.
– Ce pietre sunt astea?
– Zefire. E un inel cu zefire. Dar nu cred că știți ce sunt alea, a răspuns plin de sine bărbatul.

La faza asta nu am mai putut rezista și am izbucnit amândouă în râs.
Pun pariu că tipul nu a înțeles de ce râdem noi.

Peste câteva săptămâni onor doamna Anisie, din cea mai înaltă poziție a Ministerului Învățământului, avea să lanseze pe piața mediatică pepsiglasul.

Ce mi-s „zefirele „… ce mi-e „pepsiglasul” ?
Noi să fim sănătoși și să „performăm excepțional” ;)

Free website hit counter