Pataghița

sursă imagine

cu dedicație pentru Potecuța ;)

Acum câțiva ani, într-o vacanță toridă în care am părăsit Teheranul cu speranța că voi găsi o gură de aer proaspăt în România, m-am întâlnit întâmplător în aeroport cu un fost vecin.
Și el venea acasă pentru miros de cetină, de mămăliguță la ceaun și o pastramă de berbecuț stropită cu must proaspăt.

Am povestit de unele și de altele trecând în revistă cunoștințele comune și amintiri din perioada liceului.
La un moment dat m-a întrebat brusc :
– Îl mai ții minte pe Pataghel?
– Cum să nu, i-am răspuns eu. Țin minte toate persoanele atipice din orașul nostru și, ce să vezi, am avut destui oameni care au dat culoare unui mic târg provincial pe care nu l-aș schimba cu nici o mare metropolă a lumii.
De foarte multe ori m-am gândit la ei, așa cum îi țin minte de la grădiniță, apoi de la școală … așa cum i-am perceput cu mintea și intuiția mea de atunci.

Fostul meu vecin a privit absent în urma unui pasager care trăgea cu o ușurință ieșită din comun două trolere mari ca și cum ar fi tras două mașinuțe legate cu sfoară.

Am căzut pe gânduri.
Pataghel ?! … cum să nu. Îl țineam minte bine.
Chiar dacă era zidar și zugrav, cel puțin mie, îmi lăsa impresia unui înalt funcționar de stat. Avea o seriozitate și distincție care ieșea în evidență imediat.
Dar cine era acest meșter zugrav înalt poreclit Pataghel?

Iată în câteva cuvinte biografia romanțată a personajului ;)

Pataghel venea dintr-un sat din apropiere. La oraș spera să găsească ceva de lucru căci la C.A.P nu i-ar fi plăcut să muncească.
Nu se vedea lucrând pământul, nici la vite, nici la livadă …
Îmi dau seama că a fost un tânăr isteț căci de la simplu muncitor necalificat în construcții a reușit să facă o școală profesională iar mai apoi liceul la seral.
Nu îl obligase nimeni dar el, din ambiție, mergea seară de seară pentru a învăța lucruri pe care nu avea cum să le învețe pe șantier.
Într-o zi a intrat într-un magazin pentru o pereche de pantofi și pe lângă pantofi s-a ales cu o soție.
Viața în societatea socialistă curgea lin fără prea multe evenimente ieșite din comun.

A cumpărat undeva în oraș un loc de casă și, într-un timp relativ scurt, ajutat de colegii de șantier, și-a ridicat una.
O vilă aș îndrăzni să spun eu, căci avea etaj cu balcon, un fel de cerdac în stil brâncovenesc, pe care destui vecini o invidiau puțin.

Pataghel câștiga bine. Lucra în construcții, mai făcea lucrări de zidărie și zugrăveli pe cont propriu, ba chiar mergea și pe la tatăl său în sat pentru a-l ajuta la munca pământului.
La primul copil s-a bucurat nespus. Avea o fetiță neastâmpărată care îi semăna leit.
La puțin timp a venit pe lume un băiat.
Pataghel se simțea împlinit cu acești doi copii. Nu avea probleme financiare. Ba din contra. Avea mai mult decât ar fi avut nevoie.
Nenorocirile au început din ziua în care a intrat într-un cerc de tineri cheflii.
La un pahar de vin avea cu cine sta de vorbă. Băieții nu erau deloc proști, unii erau chiar studenți, și discutau lucruri interesante despre care nu se spunea nimic la televizor.

Atunci când a aflat că vor avea încă un copil Pataghel s-a întristat. Nu pentru că nu ar fi avut bani să îl crească ci pentru că se gândea la viitorul lui.
Despre un avort nu putea fi vorba. Pe timpul acela un avort descoperit se pedepsea cu închisoarea. Dar nu acesta ar fi fost principalul impediment ci chiar soția, o femeie religioasă care nu ar fi acceptat niciodată un asemenea lucru.
Așa că a venit pe lume al treilea lor copil, o fetiță frumoasă și sănătoasă.
Soția a fost nevoită să renunțe la munca de la magazin pentru a avea grijă de cei trei copii preșcolari.

A mai trecut un an sau doi. Pataghel se simțea din ce în ce mai deprimat iar vestea că șoția e din nou însărcinată i-a produs o veritabilă criză de nervi.
În acea zi s-a îmbătat cu adevărat pentru prima oară. Mai fusese amețit, dar nu atât de rău încât să nu ajungă pe picioarele lui acasă.
Dar în seară aceea picioarele nu l-au ascultat. A căzut sub un copac în parc unde a dormit până dimineața când l-au găsit doi muncitori de la spațiul verde.

Dar seara în cauză nu a fost un accident regretabil. Din ce în ce mai des Pataghel experimenta seri de beție.
S-a născut cel de-al patrulea copil. Un băiat. Pataghel l-a acceptat cu resemnare. Nu că nu l-ar fi iubit dar se simțea strivit de greutatea unei nebuloase necunoscute pe care doar alcoolul o putea diminua.

În câțiva ani de zile Pataghel ajunsese de nerecunoscut.
Purta o barbă neîngrijită și deseori dormea pe o bancă pe undeva fiind incapabil să ajungă acasă.
Soția l-a dus la dezalcoolizare, demers nefinalizat deoarece Pataghel a evadat din spital și s-a refugiat la el în sat.

Copii mulți, certuri dese, nopți de beție … toate astea îi agravau starea în care intrase.
La beție Pataghel nu era violent. În viața lui nu-și lovise măcar o dată soția sau pe vreun copil.
Atunci când era beat era ca o legumă … dar se simțea bine. El singur spunea că doar atunci putea vedea lumea în toată putreziciunea ei.

Dar s-a întâmplat un lucru imposibil.
Am aflat cu stupoare că soția lui Pataghel a murit în urma unei come alcoolice.
Cum se putea așa ceva?
Toată lumea știa că era religioasă și doar de sărbători sau la evenimente deosebite bea, mai bine zis abia își înmuia buzele în vin.
Dar chiar așa s-a întâmplat. Țin minte bine evenimentele deoarece eram în ultima clasă de liceu.
Fata lor cea mare a povestit cum a decurs totul.
În disperarea de a-și opri soțul, de a-l face să nu mai bea, mama l-a amenințat că va bea ca să vadă și el ce însemnă să trăiești sub același acoperiș cu cineva în asemenea hal.

Culmea e că și-a pus în practică nesăbuita hotărâre.
Nu i-a trebuit mult pentru a intra în comă alcoolică … lumea vorbea că ar fi avut și o intoleranță la alcool.

Oricum, faptele s-au derulat cu repeziciune, ca într-un roman de duzină, Pataghel trezindu-se peste noapte singur cu patru copii.
După înmormântare Pataghel nu a pus în gură nici un strop de alcool vreo două sau trei săptămâni.
Toată lumea credea că șocul prin care trecuse îl lecuise. Dar nu a fost să fie.
A venit imediat și ziua în care copiii s-au trezit acasă cu tatăl care abia dacă mai putea sta în picioare.
Zi după zi istoria se repeta.
A intrat pe fir statul care trebuia să decidă ce urma să se întâmple cu copiii deoarece Pataghel, în urma unei anchete sociale, a fost declarat iresponsabil și incapabil de a avea grijă de ei.

Patru copii care urmau a fi duși la orfelinate, fetele la un orfelinat sau casă de copii de fete, băiatul școlar la una pentru băieți iar cel mai mic la un leagăn de copii de creșă.
Scenariul fusese scris, urma doar să fie pus în aplicare.

Dar în acel moment dramatic al vieții, sora cea mai mare, care nici nu împlinise treisprezece ani, a hotărât să lupte cu sistemul comunist.
Mi se pare incredibil tot ce a reușit să facă. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai incredibil.
Fata lui Pataghel nu era o elevă excepțională la școală dar nici nu rămăsese corigentă vreodată. Ba chiar la fizică și matematică avea note bunicele iar dacă s-ar fi străduit ar fi putut mai mult.
Dar indiferent de note, nimeni nu a negat vreodată faptul că fata lui Pataghel avea în ea ceva de lider, un spirit organizatoric pe care îl observai foarte bine atunci când intra în joc în echipa de handbal a școlii.

Fata lui Pataghel a vorbit cu cel ce venise să facă ancheta socială.
A aflat că singura lor șansă de a nu fi despărțiți ar fi ca o rudă să capete dreptul de tutore și să-i crească până la vârsta la care cel mai mare copil ar deveni major și ar avea un loc de muncă stabil.
Nu avea cine să-i ia în grijă. Bunicul era prea bătrân, cele două surori ale tatălui locuiau la bloc și aveau și ele câte doi copii.
Mama nu avusese frați sau surori. Nici bunici din partea mamei nu mai avea. Alte rude disponibile nici atât.
Și cine ar fi putut lua la el patru copii. Iar dacă, prin absurd, s-ar fi găsit patru persoane care să ia fiecare câte un copil tot nu ar fi fost cine știe ce mare realizare. Ei vor fi despărțiți și vor crește mare parte a timpului departe unii de alții.
Situația lor era cu adevărat imposibilă.

Având tatăl în viață, statul va opri din salariul lui o sumă de bani, atât cât permitea legea,  pentru cheltuielile de întreținere la casele de copii unde urmau a fi plasați.

Fata lui Pataghel nu dormea noaptea, derulând în minte zeci de scenarii, așteptând să se întâmple o minune … căci altceva nu mai era de așteptat.
Dosarul lor avea să se finalizeze în câteva săptămâni.

Culmea e că și în viața reală se întâmplă minuni, nu doar în romane sau filme.
O idee nebunească i-a străfulgerat prin minte. La câteva case distanța de ei locuia o femeie văduvă, fără copii,  care trăia dintr-o pensie de urmaș de pe urma soțului.
Era o femeie la aproape cincizeci de ani, nu prea vorbăreață, dar care în ultimele săptămâni le-a adus câte ceva bun și dulce … cozonac, gogoși, cornulețe cu magiun, ciocolată de casă …
Fata lui Pataghel s-a hotărât să-i vorbească. Putea fi o șansă. Trebuie să fie o șansă.

Nimeni nu știe ce au vorbit și ce minuni a făcut fata lui Pataghel de a convins-o să accepte o uriașă responsabilitate.
Se știe însă că sora cea mare, devenită de nevoie cap al familiei, i-a promis că toate muncile din casă le va face ea.
Curățenie, cumpărături, mâncare, spălat și călcat haine, dus și adus copiii la școală, controlat temele copiilor, și așa mai departe…
Bineînțeles că aceste lucruri nu au fost spuse nici doamnei psiholog care venise să o evalueze pe fata lui Pataghel, nici domnilor de la inspectorat sau ce departament o fi fost pe vremea aceea similar cu Protecția Copilului din ziua de azi.

Evaluările au ieșit bine, vecina a primit aviz pozitiv iar legea a hotărât ca un cuantum de bani să fie oprit direct de pe statul de plată al tatălui și apoi să fie virat într-un cont deschis la CEC pe numele doamnei. Tot ea urma să încaseze și alocațiile.

Din acea toamnă viața fetei lui Pataghel urma să se schimbe în mod dramatic.
Făcuse așa cum promisese.
Pe fratele cel mai mic l-a înscris la o creșă cu program săptămânal, pe sora cea mică o ducea și o aducea zilnic de la școală – căci era de abia în clasa întâi, doar cu fratele mijlociu era mai liberă deoarece copilul avea aproximativ zece ani și se putea descurca singur.
Fata lui Pataghel își tunsese părul. O tunsoare băiețească care o făcea să pară mai slabă și mai înaltă … care o făcea să semene foarte mult cu tatăl ei în tinerețe.

Într-o zi cineva a numit-o Pataghița. Cred că asemănarea fizică cu tatăl, accentuată mult de noua tunsoare, îi adusese această poreclă.
Nu i se adresau așa în mod direct dar când vorbeau între ei unii copii se făceau că au uitat cum o cheamă și foloseau doar porecla Pataghița.
Pataghița aflase cum i se spune pe ascuns dar nu dădea mare importanță unui fapt banal.
Avea altele pe cap, mult mai grele, lucruri serioase care trebuiau gestionate rapid de la o zi la alta.

Deci Pataghița lua banii tatălui depuși în acel cont CEC și făcea liste de cumpărături : alimente, rechizite, săpun, șampon, pastă de dinți, ghete de iarnă, uniforme, pantaloni, tricouri și bluze, bilete la câte un film … liste kilometrice din care mereu era nevoită să taie câte ceva.
Pataghița făcea cumpărături, tot ea făcea mâncare și spăla vasele, spăla hainele copiilor, apoi le călca, seara le verifica temele, dimineața o ducea pe cea mică la școală iar vineri seara îl lua pe cel mic de la creșă fericită că vor petrece un sfârșit de săptămână laolaltă.
Vecina o mai ajuta, și chiar dorea sincer să o ajute mai mult, dar Pataghița avea mândria că se poate descurca singură spunându-i mereu să nu o mai trateze ca pe neputincioasă deoarece ea trebuie să se impună în fața fraților mai mici.

Lumea privea cu îndoială, dar și cu admirație, eforturile Pataghiței.
Pataghița se schimbase extrem de mult în doar o lună de zile.
Primul lucru care i-a intrigat pe concetățenii noștri a fost faptul că Pataghița i-a interzis tatălui să vină beat acasă.
„Să dormi la ăia cu care ai băut și să nu vii aici să te vadă copiii în ultimul hal”, i-ar fi strigat ea într-un acces de furie.
Iar Pataghel, tatăl iresponsabil și pe jumătate alcoolic, s-a conformat.

Apoi Pataghița și-a dat seama că banii primiți nu îi ajung pentru cheltuieli, chiar dacă ei nu își cumpăra nimic.
Știa bine că tatăl putea câștiga încă un salariu dacă ar fi lucrat ca zugrav, în particular, iar în orașul nostru chiar era nevoie de zugravi.
Dar în halul în care ajunsese rareori  mai primea Pataghel vreo propunere de lucru.
Atunci Pataghița l-a luat din scurt, ca și cum s-ar fi inversat rolurile, spunându-i că trebuie să se apuce din nou de zugrăvit și că îi va găsi comenzi cu condiția ca măcar o zi pe săptămână să nu bea nimic și banii câștigați să îi ia dânsa direct de la client.
Măcar atât poți face pentru copiii tăi, nu să-i lași la mila altora”, i-a spus dânsa pe un ton de ultimatum.

Pataghel s-a conformat conștient fiind că fata lui cea mare are perfectă dreptate.
Cred că Pataghița a fost printre primii contractori din orașul nostru.
Ea îi găsea de lucru tatălui, negocia ziua și prețul, încasa banii și dădea garanții că orice neplăceri ulterioare vor fi rezolvate gratuit.
Încet și sigur lumea începuse să-i acorde încredere. Multe din negocieri le făcea cu femei, căci femeile știau cum vor să le fie zugrăvită casa, și de foarte multe ori, pe lângă banii negociați, mai primea cadou câte un borcan de dulceață, zacuscă sau murături, slănină afumată, o bucată de caș proaspăt de la țară, ba chiar și cartofi noi sau căpșuni de grădină.
Pataghița mulțumea frumos pentru tot.
Nu considera că le primea din milă, acea milă generată de neajutorare, ci mai degrabă că lumea dorea să-i încurajeze și să-i îndulcească demersurile zilnice la care trebuia să facă față.

– Pe Pataghița ti-o amintești ?, m-a trezit din lumea amintirilor întrebarea vecinului meu.
– Bineînțeles, i-am răspuns imediat, cine ar putea să o uite pe Pataghița?

Fostul meu vecin și-a concentrat privirea pe mărgelele colorate din coafura alambicată a unei negrese care s-a așezat pe scaun exact în fața noastră.
Tocmai despre Pataghița doream să-ți povestesc ceva.
Pe vremea aceea eram bun prieten cu un băiat din clasa ei care îmi tot povestea ce a zis sau ce a făcut Pataghița.
Nu o prea înghițea deoarece trăia cu impresia că profesorii o iartă atunci când nu știe să răspundă, și nu-i pun note mici în catalog, în timp ce el și alții din clasă sunt taxați cu nota patru din prima.
Împreună cu acel prieten din copilărie ne grăbeam la serbarea Pomului de Iarnă.
De pe o alee au răsărit în fața noastră Pataghița și sora ei mai mică, gătită pentru serbare.
De sub palton se zărea o fustă dantelată cu sclipici iar în păr avea prinsă o fundă mare albă.
Prietenul meu începuse să improvizeze niște versuri, după părerea lui inspirate, pe care începuse să le lălăie ritmat în spatele lor :

Pataghița, Ghița,
și fata cu fundița,
albă ca alvița …

Și tot continua să recite versurile stupide încântat nevoie mare că Pataghița s-a uitat nervoasă în spate de mai multe ori.
Pataghița s-a oprit din mers așteptând să ne apropiem.
– Măi Găvănel, i s-a adresat dânsa sec, poți să-mi spui cum vrei atunci când sunt singură. Nu mă interesează.
Dar atunci când sunt cu copiii abține-te să mai behăi în spatele meu. Ai înțeles?
Dar Găvănel nu înțelegea nimic. Reîncepu rimele absurde maimuțărindu-se în fața lor.

Pataghița nu a zis nimic. Și-a mușcat ușor buza de jos apoi am văzut o rafală de palme.
Nu am numărat câte palme i-a tras lui Găvănel, care la scurt timp se dezechilibrase și intrase cu fața în troianul de zăpadă de pe marginea trotuarului.
– Astea au fost pentru întărirea memoriei, i-a zis Pataghița scuturându-și mâna din încheietură, pentru că am văzut de la școală că ai probleme cu ținerea de minte.
Dacă te prind că te iei de frații mei sau mă poreclești de față cu ei, ai cuvântul meu că nu o să-ți rămână nici un dinte în gură.

Încercam să-mi imaginez cum s-a derulat altercația.
Încercam să creionez personajele și realizam că a trecut un secol de atunci ;)

Unde am ajuns eu să trăiesc ?
Dar pe unde trăia fostul meu vecin?

– Chiar așa, m-am pomenit întrebând, pe unde mai trăiești tu?
– Pe unde? Ce întrebare! Pe acolo pe unde m-a dus soarta ca să-mi dea lecții de viață.
Mai mulți ani am lucrat în Germania, asta înainte să între Romania în UE.
În anul de grație 1999 am ajuns în Germania împreună cu mai mulți alții, printre care și Găvănel,  aflând de la cineva de o firmă care angajează instalatori în construcții pentru un mare complex rezidențial.
Ne-am prezentat la firma în cauză. Câteva zeci de muncitori așteptau acolo. Muncitori de rase diferite, religii diferite, vorbitori de limbi diferite … dar cei mai mulți erau români.
Aveam cu noi pe cineva care oficia postul de translator, dar și pe cel de intermediar, un român  stabilit de mai mulți ani în Germania.

Am fost introduși într-o sală cu mese și scaune, exact ca o sală de examen, și am așteptat minute bune până a venit un tip cu niște formulare.
A mai trecut vreun sfert de așteptare fără să fi completat nimic.
Ni s-a spus că va veni un reprezentant de la firmă ce va explica condițiile de angajare, specialitățile prioritare, acte necesare, etc.

Ușa s-a deschis din nou și au intrat în încăpere un domn și o doamnă bine. Doi capitaliști veritabili.
Doamna a lăsat în urmă o dâră de parfum scump care costa cred cât salariul meu de mizerie pentru o jumătate de lună de muncă în România.
– Sunt chiar patronii, a spus într-o engleză deficitară cineva din spate. Patroana e inginera care va recepționa lucrările.
O știu de data trecută.

Am luat la cunoștință că se cereau faianțari, muncitori care se pricepeau să instaleze chiuvete, dușuri, toalete și, la mare căutare, muncitori calificați pentru ascensoare.
Mă întrebam ce să completez, nu mă încadram nicăieri, eu sperând să fie nevoie și de muncitori necalificați.
Diploma mea de profesor de geografie nu-mi era de folos, nici peste hotare și nici acasă.

Împreună cu ceilalți români ne consfătuiam ce și cum să completăm în acele blestemate de formulare.
Exact ca la un examen, trebuia să predăm individual formularul și să semnăm într-un registru.

Am crezut că nu e adevărat ce aud. Nu. Probabil că mintea mi-o luase razna. În cea mai curată limbă română, fără nici un accent, am auzit:
– Bună Găvănel ? Ai venit să te angajeze Pataghița ?

Pentru o clipă am închis ochii.
Da. Câtu-i roata de pătrată tot se-învârte ea o dată, m-am trezit spunând eu cu voce tare.
Și ce s-a întâmplat după aceea ? Ați fost angajați ?
Da, mi-a răspuns fostul meu vecin. Mi-a fost atunci o rușine ca niciodată.
Deși nici unul din noi nu avea vreo calificare în construcții, și nici practic nu știam să facem mare lucru, Pataghița ne-a dat să mâncam o pâine în acei ani negri.

Și cu Pataghel s-a întâmplat un lucru inexplicabil.
După ’89 nu l-a mai văzut nimeni beat.
Așa, pur și simplu, fără doctori și fără spitale s-a reîntors la felul lui de dinainte.

 

10 gânduri despre „Pataghița

  1. Ce poveste ai scris! Incredibila. Chiar subiect de roman.
    Mereu realitatea se rasuceste intr-un mod incredibil!
    Si trebuie lasata mereu o usa deschisa, ca niciodata nu se stie cum evolueaza lucrurile! :)
    Numai bine, Exergy!

    Apreciază

  2. Mdaa… Mi-am amintit de forumul acela și povestirile scrise de tine acolo. Cât de mult aș dori să-ți publici povestirile! Pataghița m-a făcut să-mi dea lacrimile. Ce personaj puternic!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.