mesajul de dimineață

Takashi Okada – Black Bird

Acum că a trecut toată nebunia cu referendumul, boicotul, intoxicările și manipulările media ori din spațiul online, m-am gândit să povestesc o întâmplare personală.

Cu ani în urmă activam pe forumul Hanu Ancuței (odihnească-se în pace), loc unde încercam să scriu în limba română pentru a nu uita regulile gramaticale dar și pentru a-mi reaminti clipe mai deosebite din viața mea.
Ani buni de zile am trăit într-un spațiu geografic în care eram singura vorbitoare nativă de limbă română și deși acasă vorbeam cu soțul meu doar românește, acest lucru nu era suficient.
Așa că scriam tot felul de texte în jurnalul deschis acolo  – poezii, proză scurtă, impresii de călătorie însoțite de imagini – și participam la discuțiile pe diferite subiecte ce mă interesau – istorie, lingvistică, psihologie, artă, știință & tehnică chiar… mai puțin politică, sport, turism, muzică, filme, etc
Pe atunci scriam mai mult și, am convingerea că, ceva mai bine.
Miile de kilometri distanță de casă îmi amplificau inspirația, acuitatea sentimentelor și nevoia de a spune în cuvinte puține cât mai mult din ceea ce gândeam, trăiam sau retrăiam.

Faptul că nu am ascuns faptul că locuiesc în Iran îmi aducea aproape zilnic tot felul de mesaje … persoane curioase să afle cum e cu adevărat să trăiești într-o țară atât de hulită, mesaje cu jigniri voalate, mesaje admirative din partea iubitorilor de literatură, mesaje cu ”cereri” prin care mi se propunea, dacă e posibil, să scriu despre un subiect anume.

Într-o dimineață am găsit în căsuța de mesaje câteva cuvinte din partea unui forumist mai neconvențional.
Din ceea ce postase pe forum – iar eu știu să pun cap la cap toate informațțile ce-mi trec prin mână și să adaug liantul intuitiv pentru a obține profilul interlocutorului virtual – știam că locuia undeva pe continentul nord-american, că lucra la o multinațională, că făcea deplasări frecvente, că avea o cultură foarte bună și că, cel mai neobișnuit element al profilului său, era gay.
Nu ascunsese niciodată acest lucru, ba chiar își povestea viața amoroasă cu amănunte pe care nu cred că în lipsa libertății și anonimatului oferit de spațiul virtual ar fi avut curajul să le povestească anturajului hetero din viața reală.

După cum spuneam, într-o dimineață m-am trezit cu un mesaj din partea lui.
Îmi spunea că-i place mult cum scriu, că de la o lună la alta scriu mai bine si că a ajuns cumva dependent de textele din jurnal și că atunci când se întoarce seara de la birou intră imediat pe Han curios să vadă ce am mai scris.
Mesajul se încheia cu o propoziție scurtă : Păcat că ești femeie !

În primele secunde n-am putut înțelege dacă scopul lui a fost acela al unei lovituri din umbră sau nu.
Am râs și am închis calculatorul nemaiputând să mă concentrez pentru a scrie ceva.
Am zis să trec peste moment, așa cum trecusem peste multe altele, dar se pare că nu era chiar așa ușor.
Efectul cuvintelor l-am simțit spre sfârșitul zilei, așa cum simți durerea unei lovituri de abia după un timp. Pe moment ai impresia că nu s-a întâmplat ceva grav dar, după câteva ore, locul se învinețește și începe să te doară.

Nu știam cum să reacționez.
Puteam să-i răspund printr-un mesaj ironic, sau chiar înțepător, căci pe atunci aveam toate cuvintele la mine … dar acesta nu mi se părea a fi cel mai indicat lucru.
Puteam să nu-i răspund deloc … dar parcă nu mă lasa inima să-i ignor cuvintele.
Oscilam între aceste două posibilități fără a mă putea hotărî ce să fac și cum să fac.
Dar, după cum bine se știe, întotdeauna noaptea e un sfetnic bun.

În următoarea dimineață am tastat mesajul meu. O singură propoziție. O propoziție ce s-a scris de la sine:  Mă simt bine în pielea mea de femeie.

Mi-a răspuns în timp real.
”Touché. Spre deosebire de mine care nu mă simt.”

Nu i-am mai răspuns. Nici el nu mi-a mai trimis alte mesaje.
Nu știu dacă îmi mai citea textele din jurnal și dacă a scăpat de dependența mărturisită. Știu însă că m-a făcut să înțeleg un lucru. Că sufletul lui nu se simțea bine în corpul dăruit la naștere.

 

10 gânduri despre „mesajul de dimineață

  1. Chiar a fost sfetnic bun noaptea aia, un răspuns mai mult decât potrivit, în ciuda durerii simţite de ecoul propoziţiei lui.
    Da, cam asta cred că e esenţa pe care am observat că mulţi nici nu încearcă să o admită, că de înţeles nu ştiu în ce măsură se poate înţelege un suflet captiv într-un trup. Dar unii nici măcar atât nu vor: să accepte. Şi de aici a ieşit nebunia care a ieşit.

    Apreciază

    • In ceea ce ma priveste cred ca sunt o persoana traditionalista si inclin sa incred ca adoptarea copiilor de catre cuplurile de acelasi sex nu este un lucru bun dar, pe de alta parte, sunt constienta ca si acestia, la fel ca noi toti, au nevoie de niste norme recunoscute de stat care sa le reglementeze viata.
      Fie ca se numeste consens, pact civil, act de comuniune, etc sau oricum altcumva, trebuie sa existe asa ceva.
      Din moment ce ei apartin societatii, muncesc si platesc taxe si impozite, societatea e obligata sa le acorde o minima recunoastere juridica.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Personal, as fi fost magulita; cred ca s-a vrut un compliment, tocmai fiindca era gay. Vazand reactia ta, s-a retras, e normal.
    Si eu sunt fascinata cat e de simplu sa ne atasam virtual, urmarind ganduri, reactii sau vise. Eram si sunt asemenea lui, un admirator in umbra, dintr-o alta parte de glob.
    Nu stiu exact data dar am retinut octombrie. Din toata inima, La multi ani, sa ai parte numai de bucurii, necazurile sa te ocoleasca, viata sa-ti fie frumoasa.

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, fara propozitia din final as fi ajuns si eu la concluzia ca e vorba de un compliment.
      Chiar si acum am impresia ca acea propozitie a lovit cumva in toate femeile.
      Cum adica pacat ca sunt femeie? Adica reprezint ceva inferior?

      Ma surprinde placut faptul sa constat ca dupa atatia ani mai am cititori de la Hanu Ancutei. O duzina de oameni m-au urmat pas cu pas in „virtual” si le multumesc pentru asta.

      Daca nu ma insel chiar si tu mi-ai trimis un mesaj dupa ce am publicat un text intitulat „Visul unui an bisect” … in acel mesaj spuneai ca acea casa descrisa de mine exista cu adevarat undeva in Canada ; la fel si personajul care o locuieste :)

      Apreciază

  3. Cred ca reactionam mai mult decat este necesar, atunci cand intr-un fel ne simtim lezati sau ironizati. Posibil ca daca ne-am pune in pielea interlocutorului, am modifica putin registrul, mai ales daca nu-l stim prea bine sau aproape deloc.
    Cred ca solutia aleasa a fost cea corecta, dupa efecte. Nu sunt chiar convinsa de captivitatea sufletului intr-un corp, mai mult cred in ideea experimentarii captivitatii intr-un corp…

    Viata mereu genereaza texte deosebite…

    O seara frumoasa, Exergy!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.