Mihăiță (4)

 

Desi numai cu vreo doi-trei ani mai mare decit Mihaita, sora mea se purta cu el ca o matusa iubitoare, si desi eu i-am interzis, ea il alinta peste masura, probabil dintr-un sentiment de mila amestecat cu dorinta de a-l face sa se bucure. Mereu o auzeam spunind : ” Mihaita vrei sa mergem acolo?… ce vrei sa maninci? … daca vrei ceva sa-mi spui … Mihaita-n sus … Mihaita-n jos. ”

Aproape in fiecare zi la prinz il luam pe Mihaita la noi acasa unde raminea pina spre seara, in cazul in care nu plecam si dupa amiaza pe malul apei.
De obicei se retragea sub un copac rasfoind tot felul de reviste sau ne asista la bucatarie in timp ce noi faceam dulceata de cirese amare sau gem de prune.
Am observat ca are o buna memorie vizuala si ca tine minte cam tot ce se gaseste prin sertare. Fara nici o greseala ne aducea sarea de lamaie, scortisoara, aparatul de scos simburi, foliile de celofan, ata ceruita sau lingurile de lemn …

Il puneam sa sara coarda in curte, aratindu-i citeva moduri diferite de a face sport cu o simpla bucata de sfoara. Speram ca astfel sa-si recapete pofta de mincare, pentru ca din punctul nostru de vedere el minca foarte putin.
Dupa masa mergea in biblioteca si in mod invariabil se intindea pe covor, privind fara sa se plictiseasca modelele covorului, pe care le urmarea cu degetele pina il fura somnul.

Pe vremea aceea sora mea asculta zi lumina Chris de Burgh. Avea toate casetele lui si cred ca-i stia pe de rost textele melodiilor. Dar eu nu o lasam sa dea drumul la muzica pe timpul cit Mihaita dormea. Ea se revolta, si pe buna dreptate, caci el nu avea cum sa auda. Chiar daca cineva ar fi trintit usa sau ar fi aruncat cu o piatra in geam, Mihaita nu s-ar fi trezit pentru ca sunetele nu ajungeau pina in lumea tacerii lui. Si totusi nu o lasam sa dea drumul la combina. smile.gif

Stateam si ma intrebam ce poate intelege cineva in situatia lui Mihaita despre sunete si zgomote, despre muzica, despre fosnete si despre tonalitati?

Cit de usor ne poate cuceri o voce placuta … si cit de repede, o alta, ne poate induce o stare de teama sau de repulsie!

Evaluam oamenii si dupa vocile lor sau dupa tonul discutiei la care iau parte. Aceasta abilitate le lipseste total celor fara auz. Ce altceva o poate suplini? O poate suplini oare ceva?

O persoana normala, sau una care si-a pierdut auzul la un moment dat, nu este egala cu o persoana care nu a auzit niciodata. Capacitatile lor de a intelege lumea vor fi diferite. Puterea lor de abstractizare va fi total diferita.
Cred ca tocmai asta ma atragea la Mihaita. Diferentele. Nu vroiam sa-l transform intr-un cobai. Vroiam sa-l observ de la distanta si sa interactionez cu el intr-un mod care sa-l faca sa gindeasca altfel.
Mereu ma intrebam ce intelege el cind citeste sau cind ii aude pe altii ca pronunta cuvinte ca : zgomot, claxoneaza, sunete, muzica, striga, sopteste, țipă, telefonul suna, afara tuna, frunzele fosnesc, usa scirtiie, vreascurile trosnesc …

Intr-o zi, stind pe lespedea mica si privind la cei din apa, l-am intrebat cum intelege el cuvintul zgomot.
S-a uitat la mine pentru o fractiune de secunda, apoi a batut din palme.
„Altceva?”, am continuat eu cu intrebarile.
S-a gindit putin, apoi si-a tuguiat buzele si a scos un fluierat ascutit. Toata lumea a intors capul inspre noi. Mihaita a inceput sa rida. Iar risul lui avea ceva nefiresc, nu pot explica exact ce anume, dar se deosebea mult de felul cum rideau copii normali.

Simteam nevoia sa-i spun mai multe despre sunete si capacitatea de a auzi. Dar cum? Cum sa-i explic asta?
Daca ar veni cineva si ar incerca sa-mi explice cum functioneaza un simt necunoscut, cu numele de garabara, spre exemplu, ce as putea sa inteleg eu din moment ce nu posed si nu am posedat niciodata acel simt fictiv garabara?
Ma gindeam ca e inutil sa-i vorbesc unui copil de noua ani, lipsit de auz, despre unde si despre felul in care se propaga ele in spatiu. In mod cert ca nu ar intelege mare lucru. Dar in acelasi timp o ambitie inexplicabila ma punea sa incerc sa o fac chiar daca imi dadeam seama ca nu ma pricep deloc in astfel de probleme.
Greseala oamenilor normali este ca-i trateaza pe cei cu un handicap fizic ca si cum acestia ar avea un handicap psihic, o inteligenta redusa , … ori lucrurile nu stau deloc asa.

Natura ofera intotdeauna raspunsuri, chiar si la cele mai absurde intrebari si situatii.

Am luat o piatra si am aruncat-o in apa.
„Vezi cercurile din jurul ei?”, l-am intrebat pe Mihaita.
„Da”, a raspuns el, neintelegind unde bat eu … dar presimtind ca discutia va avea o continuare.
„Arunca si tu una” l-am indemnat eu. A aruncat o piatra privind la valurile pe care le facea.
„Cercurile acelea de deasupra se cheama unde. Fiecare cerc e o unda ”
„Undă ?”
a repetat el cu o voce nesigura .
Am scris pe nisip cuvintul. L-a privit lung. Aveam impresia ca il silabiseste in gind. L-a mai repetat de citeva ori vrind sa se asigure ca il pronunta asa cum trebuie.
„Arunca cu o piatra mai mare” i-am zis eu si am ridicat o piatra din prundisul de pe mal.
A aruncat-o desi nu intelegea ce vreau sa-i demonstrez cu asta.
„Acum arunca pietricica asta mica si alba”, si in timp ce-i vorbeam il impingeam mai aproape de apa. S-a conformat fara cuvinte. Eu am facut acelasi lucru. Aruncam pe rind, cind o piatra mare, cind una mica. Speram ca el sa-si dea seama de ce. Aveam incredere in inteligenta lui Mihaita.
La un moment dat s-a intors spre mine cu fata surprinsa … suprinsa de descoperirea ce tocmai o facuse.
„Pietrele mari fac cercuri mai mari decit pietrele mici, nu-i asa?”
„Da”, i-am replicat eu. „Pietrele mari fac unde mai mari. Cind le arunci in apa ele cad la fund, insa cu cit sunt mai mari cu atit mai mari vor fi cercurile pe care le fac pentru ca pietrele mari si grele pot face sa se miste mai multa apa. Apa din jurul lor se misca incet-incet si la un moment dat cercurile dispar de pe apa. Acelasi lucru se intimpla atunci cind vorbim si cind strigam. Vorbele noastre lovesc aerul, aerul se misca in unde in jurul nostru si undele astea care poarta sunetele pleaca de la mine si ajung pina la urechea ta. Acolo, inauntru, exista ceva care seamana cu o perdea subtire care tremura atunci cind sunetele intra in ureche. Tremurul asta este trimis mai departe pina la creier” i-am zis eu oprindu-ma din gesticulatie si ducindu-mi ambele palme spre timple.
„Totul lucreaza exact ca o masina. La tine ori ceva lipseste, ori ceva este defect, pentru ca zgomotele nu ajung la creierul tau.”

„Stiu asta, ne-au spus la scoala. Uite, daca inchid ochii nu vad nimic. La fel ca orbii. Dar totul depinde de mine. Pot sa inchid si sa deschid ochii de cite ori vreau … dar tu nu poti sa opresti vorbele sa-ti intre in cap, … numai daca iti pui degetele in urechi. Nu depinde de tine ca sa le lasi sa intre sau sa le opresti. Nu poti sa-ti inchizi urechile asa cum iti inchizi ochii.
Stii ceva? … Nu inteleg cum zgomotele pot face aerul sa se miste. Nu se vede nimic. Tu de unde stii? De ce crezi ca e la fel ca apa?”
„Mihaita, as vrea sa te fac sa intelegi, insa nu stiu cum. Eu nu ma pricep sa-ti explic asa cum iti explica doamna Mihaela” am adaugat eu, aducind in discutie numele uneia din invatatoarele pomenite de mai multe ori si al carei baiat l-a invatat cum sa fluiere.
Nu stiu daca doamna Mihaela era logoped, dar Mihaita ne-a povestit ca atunci cind ei nu pot pronunta cum trebuie cuvintele, ea le apasa limba cu degetele sau le tine maxilarul in pozitia corecta, in asa fel incit sa iasa sunetele cum trebuie. Pentru mine a fost uimitor sa descoper faptul ca Mihaita-i foarte atasat de scoala si de invatatoarele si invatatorii de acolo. Mereu incerca sa ne spuna ce anume a invatat de la ei. Ne descria figurile lor, felul in care se imbraca , in care merg … iar uneori imita si mimica fetei lor.
I-am zis ca cei ce predau la scoala lor nu sunt invatatori obisnuiti si ca acesti invatatori au invatat inainte in ce fel trebuie sa explice toate lucrurile pentru ca ei, copiii lipsiti de auz, sa priceapa. I-am zis ca eu nu pot sa ma compar cu invatatoarele lui.

” Ba da. Daca vrei, poti. Gindeste-te si fa-ma sa inteleg de unde stii ca zgomotele lovesc aerul si aerul se misca in cercuri. Nu se vede nimic… De ce trebuie sa te cred pe tine?”

Ce puteam oare sa-i spun? Ma simteam total neajutorata, si pe de alta parte vroiam atit de mult sa-l fac sa inteleaga conceptul de unde sonore.
Expresia ‘aerul se misca in cercuri’ mi s-a parut tulburator de frumoasa.
In propozitia aceasta simpla, arta poetica se intrepatrundea cu legile fizicii, iar cel care a spus-o a intuit fenomenul, prin analogie cu undele de pe suprafata apei.
Mie nu-mi raminea decit sa-i demonstrez ca intradevar asa este.
Dar oare eram in stare?

Anunțuri

4 gânduri despre „Mihăiță (4)

  1. De abia astept explicatia!
    „Nu poti sa-ti inchizi urechile asa cum iti inchizi ochii.” Aceste cuvinte sunt cu totul remarcabile.
    Nu stiu cum le interpretezi tu, dar mi se par geniale!
    Foarte frumoasa – interesanta prietenia voastra. :)

    Craciun fericit, draga Exergy!
    Sarbatori cu bucurie, arome frumoase, lumina si zambet, alaturi de cei dragi!
    Un nou an plin de sanatate si inspiratie!
    La Multi Ani! :)

    Apreciază

  2. Este absolut ravasitoare aceasta povestire a ta,bazata pe amintiri ce nu le vei uita niciodata !
    Ai reusit,cu multa stradanie,sa trezesti inteligenta latenta,la acea data,a lui Mihaita,ai comunicat
    cu el,pe niste coarde foarte sensibile…Imi vine in minte „ai trezit uriasul adormit”.
    Iti doresc un an plin de clipe de fericire,draga X, sa te bucuri mereu de puterea ta interioara !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s