Mihăiță (3)

.. smile.gif

La prinz i-am propus lui Mihaita sa vina la noi acasa. Ne-a privit pe sub gene dupa aceea a dat din cap ca este de acord. Din doi timpi si trei miscari si-a tras pe el tricoul in dungi si pantalonii scurti. Imbracat arata si mai slab decit fara haine.
In timp ce el isi inchidea sandalele noi am strins patura. Cind si-a ridicat capul din pamint i-am facut semn ca plecam.
Pe drum am schimbat putine cuvinte pentru ca trebuia mereu sa ne oprim, sa stam fata in fata, sa ne poata citi de pe buze.

Lucrurile de plaja le-am lasat intr-un colt, pe hol, si l-am dus pe Mihaita in camera mea. S-a asezat in fotoliu si a ramas acolo fara sa spuna nici un cuvint. I-am zis sa astepte pentru ca noi vrem sa incalzim mincarea in bucatarie. Dar dupa nici doua minute l-am vazut ca sta tacut in pragul usii, neindraznind sa intre.
Mirosul de marar din mincarea de ciuperci l-a facut sa-si intoarca capul spre aragaz. Nu trebuia sa-l intreb … privindu-i fata am inteles ca-i va placea masa de prinz.

Ne-am asezat la masa toti trei. Mihaita minca foarte putin, si oricit am incercat sa-l fac sa manince mai mult … nu am reusit. Nu era vorba de rusine. Pur si simplu nu avea pofta de mincare. Mai aveam si niste tarte cu visine. Le-am pus pe o farfurie si i-am zis sa le ia cu el in biblioteca.
Putina lumina se filtra cu zgircenie printre copacii din fata ferestrei si prin draperiile groase.
Am vrut sa intind fotoliul pat insa Mihaita m-a tras cu putere de mina si mi-a zis ca el vrea sa doarma pe jos. Nu l-am oprit. I-am dat o perna mica de catifea si un cearsaf, apoi am iesit din camera.
La citeva minute cind am trecut prin fata usii l-am vazut intins pe covor citind o carte. Dupa inca citeva minute am vrut sa intru sa trag draperiile ca sa fac mai multa lumina in camera, dar m-am oprit. Prin usa intredeschisa l-am vazut intins pe o parte, cu cartea sub brat, in timp ce-si trecea cealalta mina prin covor. Din cind in cind degetele lui se afundau in covorul persan urmarind unele linii din model. Nu puteam sa inteleg cum de nu se plictiseste si ce anume cauta in traiectoria arabescurilor de culoarea alunelor.

Am plecat lasindu-l asa, cufundat in modelul din covor. Trecuse ceva timp si mi-am zis ca poate l-a luat somnul, dar cind am ajuns in fata usii am vazut ca el nu doarme si ca mingiie pierdut covorul, cu ochii pe jumatate intredeschisi concentrat la ceva ce niciodata nu aveam de unde sa stiu ce.
Am intrat in camera si chiar in acel moment el si-a ridicat ochii. Nu facusem nici un zgomot dar probabil ca neauzitorii au un alt mod de a simti prezenta cuiva.
Nu si-a intrerupt calatoria degetelor prin covor si cu o voce inceata mi-a zis: „Imi place aici in camera, seamana cu o scorbura de copac.”
Am ramas perplexa. Cindva avusesem si eu exact aceeasi viziune, cu deosebirea ca eu statusem zile si ani intregi in camera asta, in timp ce Mihaita, numai dupa citeva minute, ajunsese sa perceapa un spatiu in mod identic cu ceea ce eu percepusem dupa un lung sir de zile.
I-am zis ca are voie sa caute in biblioteca si daca ii place ceva poate sa ia cu el sa citeasca.
Un zimbet fugar i-a alunecat pentru o secunda pe coltul buzelor, dupa care, cu o figura serioasa a inceput explorarea rafturilor de jos din biblioteca.

Vroiam sa mergem inca o tura la apa, asa ca am intrat sa-i spun sa se pregateasca. Statea pe jos inconjurat de mai multe carti incercind sa le puna unele peste altele. L-am intrebat in gluma :”Vrei sa le citesti pe toate”?
„Da. Si-am sa caut si altele .”

In mod cert copilul asta stia ce vrea. A luat cu el o singura carte, tinind-o lipita de piept.

Soarele ardea iar copacii de pe margine erau vestejiti de caldura. Imi placeau la nebunie aceste zile de vara, arsita care-i facea pe oameni sa se refugieze in casa, orasul cu strazile aproape pustii, malul apei cu nisipul si prundisul ce nu te lasa sa te intinzi pe el de incins ce era.
Lespedea mare de pe malul apei se transformase intr-o tava fiebinte. Nici gind sa mergem pe lespede.
Am cautat un loc pe iarba. Erau putini copii si toti erau in apa. Pe mal, vreo sase-sapte persoane inafara de noi.
Niste pusti l-au zarit pe Mihaita si i-au facut semn sa vina la ei. Din lipsa de altceva mai bun de facut am mers si eu.

Nu inceta sa ma uimeasca modul in care interactiona el cu copii normali. Este incredibil de interesant sa urmaresti pe cei care se deosebesc in mod radical de tine. In acele momente iti poti da seama ca natura umana nu cunoaste limite, ca insasi fenomenul de cunoastere are la baza seturi inepuizabile de date … ca lipsa unui simt le ascute pe celelalte, ca definitia data de noi pentru inteligenta este ceva atit de relativ.

Mi-era clar ca Mihaita are niste atu-uri fata de copii auzitori. In primul rind, fiind nevoit sa citeasca de pe buze, se uita tot timpul in ochii lor … iar asta ii intimida pe unii .

In al doilea rind avea trasaturi placute, slefuite parca de tacerea in care traia.

Mimica fetei era foarte expresiva, se putea citi usor pe fata lui sinceritatea si bucuria de a stabili un dialog, iar cei de o virsta cu el intelegeau foarte bine asta.

Plus ca se mai punea in discutie si handicapul lui Mihaita. Faptul ca nu auzea, dar ca totusi le vorbea in sunete ii facea pe copii sa perceapa ceva superior la el. Mai simplu spus, stiau ca nu sunt fata in fata cu un prost. Ca in fata lor se afla cineva la fel ca si ei, cineva cu capacitatea de a judeca tot ce vede.

Nu ma indoiam de faptul ca a existat si un revers al medaliei … ca Mihaita a suportat la rindul lui ironii, injurii si poate chiar violente fizice din partea unora. Ma gindeam ca intr-o zi va trebui sa-l intreb si despre asta.

I-am lasat pe ei in apa si am traversat pe celalalt mal in directia unde stiam ca se gasesc tufele de mure negre. Aproape toate erau scuturate de caldura.
Timpul trecuse repede … cerul isi tragea incet-incet pe el valul purpuriu al asfintitului.

Cind m-am intors l-am vazut pe Mihaita intins pe patura scufundat cu totul in lectura. Nu m-am dus linga el. Vroiam sa nu-l trezesc din lumea in care intrase.
Dar el m-a vazut si m-a strigat cu o voce usor metalica.
In momentul cind m-am asezat am observat ce carte citea. Filele erau deschise si pe una din ele am vazut o fotografie cu Igor Sikorsky. O fotografie de proasta calitate ce infatisa un om imbracat intr-un palton lung stand sprijinit de un obiect ce semana mai mult cu o colivie uriasa decit cu un elicopter.
Mihaita se uita fascinat la ea. In mod sigur copiii au puterea de a vedea in piatra seaca ceea ce noi nu mai putem vedea nici intr-o oglinda venetiana, recunoscuta pentru buna ei claritate.

Mi-a zis ca nu a fost niciodata cu avionul si ca i-ar placea tare mult sa zboare … ca i-ar placea sa piloteze avionul.
In sinea mea ma gindeam ca aproape nu exista baiat care sa nu-si fi dorit sa devina aviator. Ca ideea de zbor este inscrisa undeva in genele omului. E o chemare inexplicabila prin care omul poate percepe sublimul in cea mai inexplicabila stare de agregare a sa : cea a viselor visate cu ochii larg deschisi.

„Stii ? Eu n-am sa pot sa fiu aviator niciodata. Niciodata.” a zis el cu vocea celui ce si-a acceptat neputinta.
Nu simteam durere in vorbele lui. Era ceva mult mai mult. Era luciditatea copilului care intelege ca lui nu i-a ramas nici macar dreptul de a visa. Si mai era acceptarea matura si dura a acestei realitati. Pentru ca Mihaita stia foarte bine ca un neauzitor nu poate sa obtina brevetul de pilot.
Cum poti sa-i explici unui copil ca a fost deprivat de vise si speranta? Ca i s-a luat darul ultim, dar ce fusese dat chiar si celor mai pacatosi dintre pacatosi.

I-am zis :”… insa poti sa le desenezi, poti sa le construiesti … iar asta este mult mai important. Sa poti sa scoti din capul tau o idee pe care nu a avut-o nimeni inainte de tine.”
Il priveam piezis sa vad cum reactioneaza. M-a intrebat scurt: „Crezi?”

„Da”, am raspuns eu la fel de scurt, dupa aceea m-am ridicat aproape in fuga, am mers pe lespede si, din trei pasi urmati de o bataie scurta, m-am aruncat in apa.
Ma lasasem pe fundul nisipos in speranta ca presiunea apei imi va opri intr-un fel lacrimile care mi se plimbau pe sub pleoapele inchise. Dar le simteam parca si mai fierbinti sub apa ce se racorise.

 

Anunțuri

5 gânduri despre „Mihăiță (3)

  1. Impresionante amintirile tale. Si le-ai spus cu mare har.
    Mereu viata imi aduce dovezi despre accesul la un ocean de informatii care ne inconjoara. Eu asa interpretez viziunea cu scorbura de copac. Tu te-ai gandit mult timp la asta, dar el pur si simplu a perceput aceeasi idee avand un alt nivel de acces decat al tau. Asa cred. Poate ca este surprinzator, dar este asa pentru ca despre aceste lucruri stim atat de puti…

    Multumesc, Exergy pentru aceasta scriere! Este chiar speciala!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s