Mihăiță (1)

 

De citeva zile se terminase concursul de admitere la facultate. Toata lumea din oras astepta sa sa afiseze rezultatele … caci ce alta ocupatie mai interesanta pot avea unii intr-un mic oras decit sa comenteze cine a reusit si cine nu?
Putin ma interesa rezultatul. Oricum, nu dadusem examen la facultatea care mi-ar fi placut. Ba mai mult, in adincul inimii speram sa nu reusesc.

De obicei imi petreceam timpul pe malul apei. Luam cu mine o cuvertura, o palarie de soare, citeva reviste si carti … si bineinteles buna dispozitie.

Pe malul apei existau mai multe locuri de intilnire …
La Pod – acolo se aduna lumea buna a orasului si se schimbau ultimele noutati … mai bine zis ultimele birfe, proaspete ca piinea calda …
La Lespezi – acolo veneau cei care stiau sa inoate si in cautare de citeva minute de liniste, departe de privirile iscoditoare ale multimii…
La Bulboană – acolo te puteai intilni cu citiva singuratici iubitori de natura sau cu cei parasiti de iubiti si iubite … stateau cu ochii atintiti in virtejul de apa, rupti cu totul de realitate …
La Răchiţi – acolo, din zi si pina in noapte, puteai sa-i vezi pe pescarii impatimiti care se uitau urit la tine … mai ales daca vorbeai tare in timp ce treceai pe linga ei.

Locul meu preferat era La Lespezi. Ii cunosteam pe toti cei care se adunau acolo, si de multe ori, spre seara, faceam impreuna un foc pe jarul caruia coceam porumb sau mreana.

O zi ca oricare alta. Tocmai iesisem la mal, cu ochii impaienjeniti de apa si cu urechile tiuind, cind am simtit ca un baiat, mic si blond, ma bate pe brat. M-am uitat la el sa vad ce vrea si l-am auzit ca-mi cere voie sa citeasca un almanah pe care il pusesem desfacut pe cuvertura pe care-mi lasasem si hainele.
I-am zis ca poate sa-l ia.
M-am dus inapoi in apa si de acolo l-am zarit cum pleaca cu almanahul in mina, cautind un loc cu iarba unde sa se intinda si sa citeasca.

Ca de obicei timpul a trecut foarte repede. Se facuse aproape de ora unu, asa ca trebuia sa merg acasa. M-am imbracat si mi-am pus ochelarii dupa care am trimis pe cineva din copii sa mearga sa-l cheme.

De abia cind s-a apropiat am putut sa-l vad asa cum trebuie. Era un baiat slabut, usor pistruiat, cu parul blond,  intr-o parte parca mai deschis la culoare decit in cealalta parte, cu un zimbet foarte placut pe fata. Nu-l cunosteam, deci am presupus ca venise in vacanta la rude … si de abia in acel moment mi-am dat seama ca nu este insotit de nimeni.
L-am intrebat cum il cheama.
Mi-a raspuns ca il cheama Mihai. Vocea lui avea ceva ciudat … dar nu reuseam sa-mi dau seama ce. El statea si se uita fix la mine, asteptind parca sa-i vorbesc. Si poate daca nu ar fi fost zimbetul acela ciudat de pe fata lui as fi cerut almanahul si as fi plecat.
L-am intrebat la cine a venit.
El mi-a spus ca sta la ferma. Ca tatal lui lucreaza la ferma.
Mi se parea ceva in neregula … aveam o senzatie inexplicabila … ca nu pot intelege ceva. Mihaita a continuat sa vorbeasca si dintr-o data am realizat … copilul nu putea pronunta cuvintele asa cum trebuie. Dar dupa figura nu parea sa fie un copil handicapat.
Cred ca ma zapacisem pentru ca nu mai stiam ce anume vroiam sa-l intreb.  El m-a scos din incurcatura.
Cu aceeasi voce usor nesigura, care parea sa alunece pe unele consoane, mi-a spus :
„Stii, eu nu pot auzi. Cind vorbesti trebuie sa te uiti la mine ca sa-ti citesc buzele.”

Auzisem foarte bine ce-mi spusese, dar inca nu-mi puteam reveni pe deplin. In viata mea nu vazusem pe cineva la fel ca el, si din cauza asta nu stiam cum trebuie sa ma comport. Intotdeauna am judecat oamenii dupa prima impresie. Iar prima impresie pe care mi-o facuse Mihaita era aceea a unui copil inteligent.

Doream sa ma imprietenesc cu el si sa aflu cit mai multe despre lumea lui …

Nu terminase de citit povestirea din almanah si m-a intrebat daca vin si miine. I-am zis ca poate sa-l pastreze pina miine si sa citeasca tot ce vrea.
Avea un fel de a zimbi pe care nu l-am intilnit la nimeni. Te facea sa te simti vinovat si pentru greselile nefacute. Am fost curioasa sa vad ce-i captase atentia. A fost o surpriza sa constat ca citeste o povestire SF. Ma intrebam ce poate intelege el din povestire? Cum poate percepe el propozitiile scrise de oameni normali? Cum poate percepe un neauzitor lumea descrisa de un auzitor?

Din curiozitate l-am rugat sa-mi povesteasca pe scurt ce citise … si culmea culmilor … povestea foarte frumos, chiar daca nu putea pronunta bine toate cuvintele, gesticula si misca miinile, zimbea sau se intrista – in functie de context, si in tot timpul acesta se uita fix la mine, sa-mi citeasca reactiile.
Cred ca atunci m-a cucerit. smile.gif Aveam in fata un copil inteligent, in ciuda handicapului fizic … un copil sensibil pentru care as fi vrut sa fac ceva, nici eu nu stiu ce.

(… va continua smile.gif )
PS. Întâmplările s-au petrecut înainte de ‘89.

Reclame

6 gânduri despre „Mihăiță (1)

  1. Emotionanta povestirea ta, ai un mare talent in scriere,mi-am imaginat toate locurile descrise,
    dar ales l-am „vazut” pe Mihaita, cel setos de carte,incercand sa-ti explice handicapul sau…
    Da,si eu cred ca Dumnezeu compenseaza cumva aceasta tara.
    Astept cu narabdare continuarea,draga X, dorindu-ti zile frumoase !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.