zece


imagine – Craig & Karl

Iarna aducea cu ea nu doar zăpada imaculată pe care săniile lăsau urme alambicate ci și răceli trecatoare, tuse și dureri de gât.
Nu cred să fi existat vreo iarnă a copilăriei mele în care să nu fi stat măcar doua trei zile la spital, deși, acum sunt convinsă, de cele mai multe ori nu era cazul să fi stat căci gravitatea răcelilor mele nu o depășea pe cea a colegilor de clasă. Mama însă se alarma degeaba la cel mai mic strănut sau dacă termometrul sărea doua liniuțe peste 37 C.
Și uite așa, fără să fi avut timp să protestez, mă trezeam la spital. Situația a continuat până în clasa a VII-a, an în care m-am răzvrătit și i-am anunțat pe ai mei că nu am de gând să mă las dusa la spital pentru orice fleac smile.gif

Sinceră să fiu mie îmi plăcea spitalul. Îmi plăcea atmosfera lui calmă, curățenia, pardoseala în pătrate alb negru, ca de șah, desprinsă parcă din picturile maeștrilor olandezi, ficușii ce străjuiau tăcuți prin unghere, mirosul de ciorba ‘la cazan’, asistentele cu bonete apretate și figuri severe atunci când ne vedeau făcând gălăgie pe coridor, copiii din salon (cei mai mulți veniți din satele limitrofe) și posibilitatea de a auzi din gura lor lucruri care mă uimeau și-mi dădeau șansa să înțeleg că lumea asta nu se reduce la clopotul de sticla sub care trăiam.

Dar mai era ceva care-mi plăcea nespus. Poveștile …
Poveștile spuse de femeile din salonul cu copii mai mici de trei ani.
Aici trebuie să fac o paranteză și să spun că pe vremea aceea secția de copii a spitalului orășănesc, pe lângă saloanele pentru copii, avea și două saloane pentru copiii cu însoțitor, adica copiii mici ce trebuiau alâptați sau cei care nu-și puteau purta singuri de grijă.
Femeile acelea de la țară se strângeau noaptea într-un salon cu luminile stinse, dar cu ușa deschisa pentru a lăsa să se strecoare lumina de pe coridor, și-și spuneau păsurile, povesteau amintiri de la nunta lor, întâmplări fantastice auzite din gura bunicilor, radiografiau os cu os barbații (ai lor sau ai altora), comentau evenimentele zilei și se sfătuiau reciproc în problemele lor mărunte din viața de zi cu zi.

Pe mine nu mă lua somnul mai ales că zumzetul vocilor, ca al unor albine cărora li s-a intezis să muncească, plus susurul râsetelor înnabușite pentru a nu-și trezi copiii bolnavi ce dormeau în pătuțurile cu grilaj înalt, mă atrăgea ca un magnet.

Uneori, întinsă în pat, reușeam să deslușesc ce vorbeau. Alteori însă mă strecuram afară din salonul meu și mă furișam în cel al lor, fără să mă observe, și ascultam ce povesteau.
Mică fiind, nu puteam patrunde sensul vorbelor lor. Mai apoi însă, prin clasa a cincea și a șasea, începusem să mă dumiresc și să le descopar universul vieții.

Cel mai mult îmi plăcea  atunci când căte una își aducea aminte de o întâmplare înspăimântătoare petrecută în satul lor, sau prin împrejurimi, și o relata cu lux de amănunte. Multe întâmplari erau la limita fantasticului, a imaginarului, exercitând asupra mea o atracție pe care am înțeles-o mult mai tarziu, prin liceu, dupa ce am lecturat cate ceva din Mircea Eliade.

Astazi, în timp ce făceam cumpărăturile într-un supermarket aproape de casă, împinâand căruciorul cu rotile, mi-a venit în fața ochilor chipul unei femei … o femeie din „salonul cu povești” de pe vremea când aveam unsprezece ani.
O țin minte deoarece avea un păr superb, doua cozi lungi și groase de culoarea scorțișoarei pe care le încolăcea de doua ori deasupra capului. Coafura îi dădea un aer de regină în ciuda pijamalei vărgate cu doua numere mai mare și a lipsei oricărui fel de podoabă.


Era vorba de o femeie din satul ei de pe vremea cand dânsa era de-o șchioapă.
Acea femeie, dupa ani lungi de așteptare și tratamente medicale făcute sub supravegherea unor ‘doctori mari de la oraș’, rămăsese însărcinată.
Născu un băiat și dădu o masă mare, ca de nuntă, la care invită tot satul.
Trecu un an și, după cum era obiceiul pe acolo, trebuia tăiat moțul copilului. În acea noapte dânsa avusese un vis straniu : băiatul ei stătea pe un scaun sclipitor la o masa pe care se afla un tort uriaș în care erau înfipte zece lumânări roșii care-și picurau ceara, ca niște picături de sânge, pe frișca albă. Un fior de teamă, ca un ghimpe, îi zgârâie inima.
Întinse mâinile pentru a-l lua pe băiat de acolo, parcă presimțind că se va întâmpla ceva rău, când un val mare de apa se ivi dintr-un perete și-i zmulse copilul ducându-l undeva la vale.

Se trezi din coșmar cu hainele ude de transpirație și dârdâind din dinți.
Totul era bine, copilul dormea la locul lui, așa că își făcu suficient curaj pentru a alunga imaginile din vis.

A doua zi, adică ziua în care urma să fie tăiat moțul copilului, se trezi de dimineață și începu să pregatească casa pentru cei ce urmau să participe la mica ceremonie de familie.
Ieșise afară pentru a aduce din beci încă o cană de vin rece. Cărăruia de la beci înspre pridvorul casei trecea exact pe sub fereastra camerei în care dormea copilul. O fracțiune de secundă se uită înăuntru și văzu valuri până aproape de tavan. Deasupra plutea tortul cu cele zece lumânări iar sub apă, cu ochii bulbucați, își văzu copilul care se înneca.
Ca o furtuna, de abia înghițindu-și strigătul, intră în casă … aproape că scosese ușa din balamale întrând în camera copilului. Totul era bine. Copilul dormea în pătuț și aerul era înmiresmat de vaza cu liliac de pe masă.

Lumea invitată își dăduse seama ca s-a întâmplat ceva. Oricum, dânsa nu le-a dezvaluit nimic, dar celei mai bune prietene i-a povestit visul și vedenia ei.
Amândoua iau hotărârea să meargă la nu știu ce schit sau mânăstire pentru a sta de vorba cu un călugar.
Călugărul le-ar fi spus că e vorba de o cumpănă pe care o va avea băiatul la zece ani, iar dacă va trece de acea cumpănă, va trai mulți ani înainte.
Călugărul o sfătuieste pe femeie să nu-l scape din ochi pe băiat în ziua în care va împlini zece ani.

Din ziua aceea viața femeii se transformă în calvar, o numărătoare inversă spre ziua nefastă.
Nimic nu o bucura, nici casa nouă pe care i-o făcuse soțul, nici livada care dădea rod greu spre invidia vecinilor, nici rezultatele bune la școală ale baiatului, nimic …
Avusese totuși înțelepciunea să ascundă toate astea de familie și vecini și astfel să protejeze psihicul copilului.

Între timp soțul ei află ce o chinuie și se supără foc atunci cănd ea îi mărturisi ce-i spusese călugarul.
El nu credea o iotă din acele vorbe despre cumpănă, viață și moarte … ba mai mult, o amenințase că exact în ziua când va face zece ani își va duce băiatul la râu și-l va azvârli de pe mal exact acolo unde e apa mai mare.
Inutil să mai zic că femeia nu-și lăsa niciodata baiatul la apă, nici măcar pe marginea unui pârâu oarecare, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire.

Zilele treceau greu … dar treceau. Se crăpaseră de ziua zorii acelei zile nefaste.

Pentru a fi sigura că băiatul nu va ieși din casă, îl încuie în camera și puse cheia în buzunarul de la șorț.
Din când în cand intra să-i lase ceva de mâncare sau să-l ducă să-și facă nevoile.
Secundele treceau greu iar acele ceasornicului păreau să tragă după ele bucăți grele de piatră.
Încet încet soarele se rostogolea pe cer și culoarea asfințitului începea să curga peste acoperișurile caselor.
Mai rămasese una sau doua ore până sa se lase noaptea.

Femeia trebăluia în bucătărie cu inima plină de speranță. La un moment dat auzi parcă un zgomot. Urmară altele mai slabe. Se ridică de pe scaun, alergă spre ușa camerei unde-și încuiase baiatul, și, cu măinile tremurănde, băgă cheia în broască.
Deschisese ușa.

Prăvălit peste masă zăcea baiatul care murise înnecat cu o inghițitură de apă.
Pe masă mai era o foaie ruptă dintr-un caiet de școală pe care dânsul desenase un tort cu zece lumânări.

În acel moment, stupefiată, femeia realiza că băiatul aflase de undeva, cumva, ce s-ar fi putut să i se întâmple. Tot timpul acesta, fără să spună cuiva, băiatul trăise cu povara acelui coșmar.

Deseori m-am gândit la întâmplarea acesta adevarată … și nu doar o dată mi-a trecut prin cap ideea că baiatul, de frică, s-a înnecat bând apă tocmai pentru a-și domoli sentimentul de frică.

 

12 gânduri despre „zece

  1. Pare o poveste desprinsă din cele 1001 de Nopți, chiar dacă știu, citind ce-ai scris, că este reală, mai ales că femeia respectivă povestea despre satul ei și nu și-ar fi permis (fie și de frica lui Dumnezeu) să denatureze adevărul. Cu siguranță că acel copil fusese traumatizat. Nu era lăsat să facă nimic singur, poate nici apă nu bea singur, ceea ce ar putea explica lipsa de aplicație pentru acest gest elementar. Poate nu știa nici să alerge, nu trecea singur strada, îi era frică de viață și asta poate ucide pe oricine. E posibil să se fi înecat chiar când a auzit pașii mamei venind în control. Măcar cei 10 ani să-i fi fost liberi și fericiți…Ce frumos ai povestit, -X-, nu m-am desprins de ademenitorul tău talent de povestitor!
    Și pentru că am amintit de cele 1001 de nopți arabe…Ai citit povestea fiului de calif care la vârsta de 10 ani (sau 12), după destin, ar fi trebuit să moară? Și a fost ascuns sub pământ, într-un mic palat special construit, cu un singur om de pază. A venit ziua fatidică, dar copilul nu simțea nicio bucurie. Atunci păzitorul său a scos de la gheață un pepene roșu și a dat să-l taie felii. Copilul a sărit, în joacă, în brațele sale, direct în tăișul lamei de cuțit, murind pe loc. A împlinit destinul?! Era plictisit? Nu văzuse ce face servitorul? Crede fiecare ce dorește!

    Apreciază

    • Da Mirela, intamplarea e adevarata. Am reauzit-o peste mai multi ani povestita de altcineva din acel sat.
      Parintii nu i-au spus baiatului nimic dar, se pare, el aflase cumva … sau a dedus cumva … ceva.

      Multumesc mult ca ti-ai facut timp sa povestesti despre baiatul califului si destinul sau fatidic.
      Eu una, desi am momente in care inclin sa cred ca hazardul face jocurile, nu accept fatalitatea … nici nu cred in fatalitate.

      Apreciază

  2. Astfel de intamplari triste nu fac decat sa demonstreze ideea ca fricile nu trebuie sa ne domine si sa ne obsedeze. Pur si simplu le atragem magnetic avand o astfel de atitudine. E o lectie pe care ar trebui sa o stim de mici, daca s-ar putea.

    Ciudat tabloul, cu linii obsedante si fracturate de culori…
    Toate cele foarte bune, Exergy!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ma inclin in fata talentului tau creator, care a facut sa vad fiecare imagine povestita,incepand
    de la vis: am „vazut” toata grozavia…Da,malefica frica,obsesia fatalitatii au distrus familia.
    Tulburatoare poveste ,parca desprinsa din unele scrieri ale lui Mircea Eliade,sau Vasile
    Voiculescu !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.