plutește în văzduh un „nu știu ce”
pe care îl recunosc în arcușul toamnei care alunecă pe cerul saturat de lumină;
melodia dansează în sângele meu
și gonesc cu ochii închiși pe drumul imposibilei reîntoarceri.
dar de fapt nu gonesc
ci sunt prinsă într-o clipă anume
ca o eșarfă prinsă cu o clamă de rufe
pusă la uscat în aerul unui alt septembrie
evadat din toate timpurile gramaticale
anume parcă pentru a-mi da peste cap sintaxa vieții.
Rezonanțe Imposibile 
Un nu știu ce care mă înfioară… Niciodată nu m-am entuziasmat la sosirea toamnei, dar acum mai puțin decât oricând. Frumoasă și rece…
ApreciazăApreciază
Toamna simt cum mi se incarca bateriile … ba chiar si inspiratia intra pe o curba ascendenta :)
Exista in mine un fel de senzor, ca altfel nu stiu cum sa-l numesc, care se aautoactiveaza la venirea acestui anotimp.
ApreciazăApreciază