unde sunt focurile toamnelor de altădată ?


Ion Andreescu – Coacăze (1874)
Muzeul Național de Artă al României, București
*

Aerul din sectia de pictura romaneasca a muzeului avea o caldura si o umiditate ce depasea in mod sigur curba de confort termic.
Dar in cateva minute m-am obisnuit cu atmosfera, fapt la care au contribuit picturile de pe pereti ce, pas cu pas, imi purtau gandurile prin locuri diferite.

In acea vacanta imi propusesem sa vad Bucurestiul cu ochii unui turist strain, nelegata sentimental de trecut, nelegata in vreun fel de lucruri care m-ar fi facut sa trec cu vederea toate aspectele negative ale acestei capitale, care, desi are ce arata lumii, zace de mai bine de doua decenii intr-o baltoaca de delasare.

Am vizitat Muzeul National de Arta, Palatul Cotroceni, Biserica Cutitul de Argint si Parcul Carol, Biserica Curtea Veche, Biserica Italiana, Manastirea Casini, Parcul Herestrau si Muzeul Satului,  Biserica Cretulescu, Muzeul Zambaccian, alte cateva biserici si piete cunoscute ale Bucurestiului, cautand sa le privesc cu detasare, asa cum incercam sa privesc cu detasare alte lucruri ce tineau de viata personala.

Stiu că peste memorie nu se poate trece cu buretele. Nici cu buldozerul. Dar la fel de bine stiu că dupa ce-si pierd misterul, oamenii si locurile isi pierd din farmec, isi pierd din puterea de atractie si se transforma in simple fotograme ce revin când si când pe retina memoriei.

O pictura de dimensiuni mici, asezata intre alte picturi in coltul dedicat lui Andreescu, m-a atras ca un magnet.
Cateva coacăze rosii … o cheie invizibila s-a rasucit in mintea mea deschizandu-mi drumul spre toamna din clasa a X-a.

Pentru cei ce vin pe acest blog si nu stiu ce inseamna „practica agricola” textul de față li se va parea un non-sens si de ce sa nu recunosc că textul de azi e scris pentru cei cu care am in comun amintirea practicilor agricole de la inceputul fiecarui an scolar.

Pentru mine toamna, ca anotimp si ca stare sufleteasca, e legata si de aceste „practici” … doua saptamani de libertate inainte de a intra cu cutitul in materiile noului an scolar.
Pare ridicol sa afirm ca aceste doua saptamani reprezentau o excelenta perioada de socializare a noilor veniti cu „veteranii” liceului, a infiriparii unor idile de scurta sau de mai lunga durata, a schimburilor de informatii si de impresii de peste vacanta … dar adevarul e ca in practica agricola imi puteam dezvolta cunostintele de psihologie si patrundeam in intelesul adanc a ceea ce inseamna „natura umana”.

Noi eram dusi la practica in mai multe locuri. Zic ca „eram dusi” deoarece dimineata ne astepta un autobuz sau un camion care ne ducea la locul stabilit, insa dupa amiaza, dupa ce ne terminam norma :), ne intorceam pe jos in oras.
„Intorsul” dura cateva ore, desi distanta putea fi parcursa la pas normal in mai putin de o ora, pentru că noi gaseam intotdeauna pe traseu locuri in care să ne adunam, să facem un foc la care să spunem povesti, să radem din orice, să ne simtim bine indiferent de realitatea din jur.

Pe atunci orasul nostru nu ducea lipsa de astfel de locuri. Intre timp lucrurile s-au schimbat. De vina au fost industrializarea, poluarea si, dupa ’89, lasarea de izbeliste a pamantului.

Pe noi ne duceau la culesul porumbului, in livada de mere, la strans de cartofi si, mai rar, la ferma pentru a scoate varza, sfecla si morcovii.
Livada de mere se afla in partea de vest, pe niste dealuri frumoase demne de pensula impresionistilor francezi. De jur imprejur cresteau tufe de mure cu ruguri de inaltimea noastra si tufe de coacăze ce împraștiau o aromă dulce acrișoară făcându-ne să salivam intens.
In varful dealului, si pe dealurile invecinate, se intindea padurea … iar padurea avea ciuperci.  Toamna ducea in trena ei nu doar frunze arămii si țipete de pasari calatoare ci infasura radacina copacilor cu ghebe marunte si catifelate.

Gașca noastra din liceu se specializase in făcutul jarului … jar pe care coceam ciupercile ce raspandeau in aer un miros apetisant ce-mi staruie si acum in minte.

In partea de est si nord est se aflau câmpurile de cartofi si ferma de legume. Pe camp adunam tot ce se putea arde si faceam focuri mari, cu mult fum, in care coceam cartofi mărunti in coaja. Gustul lor de cenusa si fum nu l-as schimba nici pe cea mai fina ciocolata :)
Interesant ca desi ni se aducea mancare calda pe campul cu cartofi, deoarece ramaneam acolo pana la ora trei, uneori pana la patru dupa amiaza, nu prea ne tenta sa bagam lingurile din aluminiu in castroanele metalice cu chiftelute in sos de rosii cu mazare.
Cartofii copti in coaja, pe jarul facut de noi, ni se pareau mult mai buni.

La vest se intindeau lanurile cu porumb. Vântul trecea printre rânduri producand un zgomot surd, metalic. Aveam senzatia ca înăuntrul porumbiștei câțiva luptatori si-au incrucisat sabiile.
Porumbul fusese strâns, noi trebuia doar sa rupem știuleții si sa-l curatam de pănușe. Munca era placuta deoarece stăteam pe niste cosuri ce serveau drept scaune iar galbenul auriu al boabelor, aranjate in randuri precise pe fiecare știulete, crea o subtila buna dispozitie. Chiar si mirosul ce plutea in aer ne facea sa ne simtim bine.
Mai ales mirosul de porumb copt pe jar :)

Uneori, cand ne terminam norma mai repede, reuseam sa o stergem inainte de a veni autobuzul ce ne ducea in oras. Spun „stergem” deoarece ni se interzisese sa ne intoarcem singuri din cauza distantei mari.
Insa noi, chiar si dupa cinci sase ore de munca „la coș”, aveam suficienta energie sa ne abatem din drum si sa mergem ‘la apa’. Pe malul râului, din loc in loc, sălcii pletoase ne imbiau la filozofie.
Filozofia mergea excelent cu un pește la grătar :)
Peștele il cumparam de la pescarii norocosi ce-si petrecusera ziua pe malul râului.
Dar pestele cerea un pahar de vin :)
Si vin reuseam sa facem rost, chiar foarte bun, caci in apropiere se afla un loc de agrement ce se respecta, in sensul ca aducea Merlot, Busuioaca de Bohotin, Cotnari si Feteasca facuta pentru export.
Eram minori, deci era interzis sa consumam bauturi alcoolice, insa chestiunea acestea ‘legislativă’ nu ne deranja deloc.

Ramaneam pe malul apei pana la asfintit. Dintr-o data râul lua foc in departare iar noi, preț de cateva minute, nu mai spuneam nimic. Ne uitam doar in zarea din care izvora focul ce aprindea cerul si pamantul.

9 gânduri despre „unde sunt focurile toamnelor de altădată ?

  1. Toamnele tale frumoase, colorate și parfumate! Coacăzele lui Andreescu sunt superbe, dar mie îmi aduc vara în suflet, nu toamna…Dar vinurile, ei, un Cotnari bate multe celebrități franțuzești, dacă respectă tradiția și e ca cel de acum vreo 30 de ani. Bune vinuri! La mulți ani și an nou cu bucurii! :)

    Apreciază

  2. Ai talentul de a povesti foarte descriptiv! Imi place ca pornesti de la arta si ajungi la cartofi copti pe jar si la vin desi, contrar a ceea ce s-ar putea crede, atat cartofii copti pe jar cat si vinul bun sunt o arta.

    Da, Bucurestiul ca orice alta capitala are multe de aratat. Am incercat si eu asta vara sa revad o parte din ceea ce stiam si am luat un troleu (inainte de revolutie avea numarul 89) si am mers de la Universitate pina la fostul Electroaparataj la capatul Vetrei Luminoase. Mai bine nu mergeam si ramaneam cu imaginea pe care o pastrasem in memorie. Am mers si pe la Piata Romana, pasajul de la Universitate, magazinele Victoria si Romarta copiilor sau la Carul cu bere tot manat de amintiri. Cred ca nu gresesc prea mult daca spun ca aproape totul arata asa gri si trist.
    M-am schimbat eu, s-a schimbat Bucurestiul? Cred ca s-a schimbat si el si eu deoarece nu am reusit sa ne mai „gasim”.

    Apreciază

    • Nu as zice ca e vorba de talent deoarece povestesc exact ceea ce-mi trece prin minte in acel moment !

      Deci si tu ai fost dezamagit in momentul in care ai suprapus imaginile actuale peste cele din trecut ? Asta ma linisteste cumva …
      Totusi exista numeroase schimbari in bine, de ce sa nu recunoastem :)

      Apreciază

  3. Minunate amintri,asa cum le-ai zugravit tu,aidoma gustului dulce acrisor ce inmiresmeaza tabloul sensibilului Ion Andreescu !
    Munca la camp,obligatorie,se putea descrie si in tonuri cenusii…Dar amintirile tale sunt numai pitoresti ,hazlii si provocatoare !
    La multi ani, cu mai putin gri si mocirla in Bucuresti !

    Apreciază

    • Bun revenit in 2015 si La Multi Ani !

      Nu stiu cum era la liceul vostru dar la liceul nostru munca agricola se transforma intr-un motiv de distractie, discutii provocatoare si flirturi de tatonare :)

      Apreciază

  4. Pingback: -X- » Blog Archive » preoteasa din Vlașca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.