Romeo și Despina (epilog)


Tamara de Lempicka, Surrealist Hand (1989)

Private Collection, USA
*

Nu toate povestile se termina cu “… si au trait fericiti pina la adinci batrineti”.

Imediat dupa ce a terminat liceul Despina s-a casatorit cu cineva din alta parte. A plecat din oras si ani de zile nu am mai vazut-o desi auzisem ca se reintorsese deseori sa-si viziteze bunicii.
In acea perioada locuiam la Iasi dar foarte multe zile de vacanta le petreceam acasa, singurul loc unde arhitectura mea interioara se armoniza de la sine cu cele mai nearmonioase lucruri.

Dupa un numar de ani, nu mai stiu citi, din masina, in viteza, am zarit o silueta si o figura ce-mi parea cunoscuta. N-am recunoscut-o instantaneu.
Isi tunsese parul foarte scurt, baieteste … mi-a adus aminte de anii din clasele primare, cind, privind loturile sportive ale japonezilor si coreenilor, nu reuseam sa-mi dau seama care sunt fete si care baieti …

Despina insa isi pastrase alura si supletea. Aceeasi silueta fina … acelasi pas saltat. Pe ea parul scurt o dezavantaja si-i rapea din feminitate. Pacat ca si-l taiase.
Tinea de mina un baietel de citiva anisori si-i explica ceva prin gesturi largi insotite de zimbete. Copilul ii rapundea si se lipea strins de dinsa.
Pentru citeva secunde am reusit sa-i zaresc chipul. Un oval luminos si trasaturi destinse in spatele carora nu era greu de ghicit ca se ascund stropi multi de multumire … de fericire chiar.

Anii trec si nu pot sa ma abtin sa nu fac o socoteala simpla : acum baiatul ei e mai mare decit Romeo la virsta la care ii fusese prieten.

Lucrurile se aseaza in matca lor nu asa cum le doresc oamenii, dar in cele din urma asezate le dezvaluie adevaruri si frumuseti pe care, anterior, erau incapabili sa le vada.

Parca undeva, in spatele cortinei imaginare a Timpului, un spiridus obraznic se distreaza aruncind alandala evenimente in fata muritorilor, iar apoi se ascunde iarasi in spatele cortinei rizind pe ascuns urmarindu-le reactiile.

Intr-un concediu imi propusesem sa fac ordine printre cartile de acasa. Simpla atingere a copertilor unor carticele de citeva pagini citite in clasa intii imi provoca o senzatie de bine. Pe unele, cu litere inegale, imi scrisesem numele, ca pe un insemn de proprietate. De fapt singurele mele proprietati de scolarita carora le acordam valoare.
Am ramas surprinsa la vederea cartii de bridge a lui Coriolan Neamtu printre alte carti inghesuite in partea de jos a bibliotecii, locatie pe unde nu mai umblasem de multa vreme.
Era vorba de cartea imprumutata lui Romeo.
Dar ce cauta aici? Cum de ajunsese din nou la mine?

Mama uitase sa-mi spuna ca cineva o adusese cu mai multe luni in urma.
– Cine? am intrebat-o.
– Un domn inalt cu masina alba.

Un domn inalt cu masina alba. Un portret foarte sumar ce nu ma ajuta deloc.
Mama nu-i intelesese numele desi “aducatorul” se recomandase.

Ma gindeam ca trebuia sa fi fost Romeo. Ce pacat ca nu ne-am intilnit!
E singurul personaj din povestea aceasta despre care nu stiu absolut nimic.
Romeo e personajul acela care, pentru mine, va trai mereu in trecut iar numele său va fi atasat pentru totdeauna numelui Despinei.

Romeo si Despina … intr-un anume nod al existentei ei trebuiau sa se intilneasca.
Si s-au intilnit.
Acesta e cel mai important lucru, nu faptul ca s-au despartit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s