Romeo și Despina (4)


Tamara de Lempicka, Autumn (1953)

Collection of Mr. et Mrs. Augier – France
*

A trecut si vara aceea. A trecut asa de repede incit orice parere de rau ar fi fost imediat contrabalansata de intimplarile placute ce timp de o vacanta m-au prins in navodul lor.
La acea virsta orele mi se pareau mai lungi decit acum. Cite nu se intimplau in pauza mare ce tinea doar treizeci de minute?! rolleyes.gif
Timpul avea o lentoare si o repeziciune aleatorie, in functie de evenimente.

A sosit si prima zi de scoala din clasa a XII-a, capatul tunelului – cum numeam in gluma acest an ce urma sa fie marcat de examene hotaritoare.

Un aer de sarbatoare plutea in oras. Uniformele albastre si bleumarin, gulerele albe si fundele diafane,buchetele de flori, coditele si ghiozdanele, invadasera strazile din toate directiile. Forfota primei zile de scoala, asa cum o tin minte eu, inocula trecatorilor buna dispozitie. Pina si vinzatoarea ‘acra’ de la magazinul de mezeluri statea zimbitoare in prag si privea in directia liceului.

Romeo lipsea la apelul ad-hoc facut in curte, caci nimeni nu se grabea sa intre in clasa.
Fireste ca mai tirziu am intrat. Diriginta ni s-a parut si mai cocheta iar rochia inflorata in nuante pastelate de bleu, vernil si alb contrasta cu tenul bronzat si suvitele aurii prinse intr-un coc doar aparent neglijent.
Ne-a spus ca Romeo avea sa lipseasca de aici incolo caci isi luase transferul de la noi.
Unii colegi au vociferat mirati, altii, cei de la Internat, erau indignati ca nu le lasase adresa sau macar un numar de telefon.

Instantaneu m-am gindit la Despina. In pauza urmatoare am intrat la ea in clasa insa nu am vazut-o.
“N-a venit la scoala” mi-a zis colega ei de banca in timp ce-si incheia mai strins catarama de la sandalele cu toc.

Tot in acea prima saptamina, dimineata, m-am ciocnit cu Despina la biblioteca. Era imposibil sa nu fi remarcat absenta lui Romeo. N-am zis nimic. Nici ea nu a zis nimic. Se comporta de parca Romeo nu existase vreodata in realitate. Comportamentul ei, fals si stinjenitor, putea parea de neinteles la prima vedere.

O zaream din cind in cind pe coridoarele scaldate de lumina toamnei. Uneori vorbeam citeva minute banalitati de genul .. “ce mai faci? … ai vazut filmul Corsarul ? .. au adus la magazinul universal niste pantofi super, nu-ti cumperi? … ai auzit ca a nascut profa de istorie din generala? … stii pe cineva care sa vinda casete cu Chris de Burgh? … vii la majoratul lui Cezar? … imi trebuie culegerea lui Gheba …”

La noi toamnele aveau o lumina rece si calda in acelasi timp.
Dimineata, frunzele usor brumate sclipeau cu o cochetarie timida in lumina soarelui, ca apoi, la prinz, culorile pirjolite ale copacilor sa se dezlantuie si sa te faca sa simti nebunia zilelor de vara ce nu se lasau usor invinse de raceala noptilor de dupa echinox.

Despina pasea ca o umbra pe coridorul luminos iar lumina ii scotea in evidenta cearcanele vinetii si paloarea fetei. Intr-o duminica m-a sunat si mi-a zis ca vrea sa treaca pe la mine. Eram acasa si nu aveam de gind sa plec nicaieri, asa ca am invitat-o la o cafea.

De abia cind s-a asezat si am privit-o mai indeaproape mi-am dat seama ca nu mai ramasese nimic din fata aceea zvelta, cu pas saltat si parul rasfirat pe umeri. Acum purta parul impletit intr-o singura coada. Zimbetul ii disparuse cu desavirsire iar figura capatase un aer de icoana bizantina.

Citeva minute am vorbit nimicuri.
Aranjasem pe un platou citeva mere si pere – pentru mincat, si citeva gutui – pentru aroma.
A luat un mar si l-a tinut in podul palmei, privindu-l intens. Apoi a ridicat privirea inspre mine.

– Ai adresa lui?

Intrebarea a sunat straniu de calm.

Nu o aveam. Nu i-am raspuns Despinei, sperind sa inteleaga.

– Credeam ca ti-a lasat-o, pentru mine … a adaugat dinsa cu o ultima farima de speranta in glas.

– Nu si-a lasat adresa. Nici baietilor de la internat nu a last-o, i-am raspuns cu parere de rau.

N-a zis nimic. Mina in care tinea marul incepuse sa-i tremure. Nu puteam sa o privesc. M-am ridicat si mi-am cautat aiurea de lucru prin camera. Vorbeam in gind de una singura ..” Romeo, Romeo ! … daca ai fi aici te-as spinzura cu snurul de la draperie.”

Despina nu-si revenise insa pentru a-si controla tremurul se tinea cu amindoua miinile de scaunul pe care statea.
Era atita mindrie in suferinta ei!

Voi povesti telegrafic evenimentele si voi sari peste lucrurile neinsemnate.

Nu pot spune ca m-am mirat atunci cind am zarit-o ca iese de la spital, desi speram din tot sufletul sa nu aiba nevoie de medic si medicamente.
Medicamentele nu-i puteau vindeca boala. O puteau transforma intr-o conopida oparita si o puteau face insensibila la durere. Singurul ajutor al medicamentelor in asta consta.
Slabise groaznic. Mi-era frica sa o privesc. Nu stiu cum de se tinea pe picioare.

Trecusera primele doua luni ale anului scolar. Mai era putin si se apropia noiembrie. Apoi urma sa vina din nou Craciunul.

In acea zi era frig in ciuda vremii insorite si a cerului albastru. Vintul batea usor insa suficient ca sa-i simti lama rece pe obraz.
Despina trecuse sa-mi aduca o caseta cu muzica inregistrata la un concert al cenaclului Flacara.

Era imbracata cu un pulover gros din lina grena ce-i atirna pe umerii firavi.
– Nu-i prea mare pentru tine? am intrebat-o mirata.
De ce nu mi-am tinut gura? Nu stiu …

Inainte ca sa articuleze primul cuvint mi-am dat seama ca se intimpla ceva cu dinsa.

– L-am impletit pentru el. Pentru ziua lui.

A urmat o tacere lunga cit veacul.

Primele lacrimi i-au inundat ochii pe jumatate inchisi. I-a deschis si a privit fix peretele din spatele meu. Alte lacrimi, in boabe mari si repezi, i se rostogoleu pe obraz. Traseul lor continua spre barbie de unde picurau ritmic pe miinile strinse sub piept.
Plinsul ii era mut. Nici un zgomot, nici un suspin sau o tresarire de muschi nu-i acompania rostogolul lacrimilor.

As fi vrut sa spun ceva, dar nu stiam ce. Traiam din nou senzatia aceea de neputinta pe care o traisem de fiecare data cind ma aflasem in fata cuiva care sufera. Nu stiu ce cuvinte ar fi trebuit sa spun caci orice cuvint imi venea in minte mi se parea nelalocul lui, fals, incapabil sa umple golul generat de suferinta.

Priveam puloverul din lina grena. Oare cite ochiuri are?
Mii de ochiuri si fiecare ochi in parte fusese luat de pe andrea cu gindul la Romeo. Mintea imi intrase in sevraj. Bob de orez – am zis in gind. Singurul lucru pe care-l vedeam in fata ochilor era modelul in bob de orez al puloverului si lacrimile ce se rostogoleau de pe miinile Despinei si ramineau o secunda agatate de impletitura aspra … dupa care se prelingeau si se absorbeau fara sa lase vreo urma.

Peste profilul ei se contura profilul lui Romeo. O halucinatie de moment in care suprapunerea chipurilor lor zimbitoare se contopea intr-unul.
Apoi imaginea s-a destramat.
Vedeam doar puloverul grena. Puloverul lui Romeo … puloverul pe care Romeo nu avea sa-l imbrace vreodata.
Disperarea Despinei capatase consistenta si palpabilitate tocmai prin acel artefact fara utilitate viitoare.
Faptul ca-l imbracase avea un inteles mai adinc decit puteam patrunde cu mintea mea de atunci.

Plingea mut in cadrul usii si nu eram in stare sa-i zic nimic cu folos.

Ce-am sa ma fac acum? … a intrebat cu o voce de un calm straniu. Din ochii pe jumatate inchisi lacrimile se prelingeau cu aceeasi intensitate. Parea ca durerea ei era supusa unei transformari alchimice si tot raul acumulat in tesuturi, singe si oase, urma sa fie deversat sub forma de ape reziduale.

– Obisnuieste-te cu gindul ca altcineva a hotarit ce e mai bine pentru tine, i-am zis privind-o in ochi.
Sunetele au iesit de pe buze ca si cum nu le-as fi pronuntat eu. O stare de semi-anestezie imi ingreuna miscarea limbii si a buzelor.

I-am facut semn sa stea jos.
Din pragul usii a clatinat din cap a negatie.

– Adevaratele iubiri ramin fara final … am zis in cele din urma cu o voce ce-si recapata normalitatea.

Nu stiu daca auzise. Privirea ei nu era ancorata in spatiul fizic in care ne aflam.

– Sa nu crezi ca el nu a suferit sau nu sufera.

– Da, a raspuns Despina desfacindu-si bratele din jurul corpului.

Nu stiu la ce se referise cind spusese “Da”. La faptul ca era de acord ca adevaratele iubiri ramin fara final sau ca stie ca Romeo a suferit cind a luat de unul singur decizia despartirii? … sau la faptul ca ea insasi era pregatita sa accepte realitatea …
Nu stiu.
M-a privit din pragul usii cu o seninatate de copil si cu o aura palida ca praful de polen …

Intr-o alta zi, in toiul verii, stateam la rind in piata sa cumpar rosii, ardei grasi si mai stiu eu ce imi trecuse mama pe lista.
In spate se afla un vecin cu citiva ani mai mare care facea facultatea la Bucuresti.
Mai incolo in rind vocifera tot o vecina de-a mea, recent iesita la pensie dintr-o institutie de stat unde detinuse un post ‘cu trecere’.
Cred ca in viata ei nu statuse tacuta la coada in piata. Unii au nevoie de birfe in aceeasi masura in care au nevoie de aer si apa.

Tocmai le povestea unora despre Despina. Ascultam si nu-mi venea sa cred.
Tot ceea ce am povestit aici intr-o forma poetizata, si recunosc ca sufar de defectul ‘poetizarii evenimentelor banale’, pentru ea se reducea la o propozitie simpla si simplista : un pui de tigan a sucit capul unei fete dintr-o familie buna, plus o minciuna gogonata : disperata ea a incercat sa se sinucida si s-a aruncat de pe pod in apa.

Simteam cum clocotesc. Faceam eforturi supraomenesti sa ma abtin sa nu-i spun nimic. Nu avea rost sa-mi pun mintea cu oameni de genul ei, dar acest adevar nu ma linistea.
Am incercat sa o ignor si am continuat discutia cu vecinul meu. Povestea niste intimplari cu haz din practica agricola. Faceam tot efortul sa ma concentrez la ce-mi spune cu toate ca vocea pitigaiata a ‘doamnei’ imi ciuruia timpanele.

Nu stiu cum de, in viltoarea birfei si etichetarilor facute Despinei, m-a zarit in sirul ce inainta tacut spre masa cu cintare la care doi vinzatori umpleau in viteza pungile si incasau banii.

  • Poftim, a zis ea adresindu-se interlocutorilor din jur, don’şoara e prietena cu fata de care povesteam.

– E adevarat? m-a intrebat un batrinel cu ochelari cu snur.
– Ce sa fie adevarat? i-am intors intrebarea suparata.
E adevarat ce a povestit doamna … ca biata fata si-a pierdut mintile din cauza unui tigan?

Nu am apucat sa-i raspund. Imi trebuia un moment de gindire. Batrinul merita un raspuns corect.

Vecina mea insa insa, intepata, a pufnit victorioasa.

– Lasati-o in pace, ca daca-i prietena cu fata o sa-i ia apararea si-o sa va zica baliverne cu povesti de iubire nu că ăla … … a continuat vecina mea pe un ton agresiv si vulgar incit mi-e scirba sa reproduc ultima parte din propozitie.

“Pe tine ce?” am intrebat-o in gind, insa cu voce tare nu i-am zis nimic.

Dar parca vecinei mele nu-i era indeajuns.
– Tineretul din ziua de azi nu are minte nici cit o curca a perorat ea privindu-si de sus asistenta.
– Bine ca tu ai, a spus printre dinti vecinul meu-studentul.

De la distanta la care era nu avea cum sa auda dar intuise ca i se spusese ceva ‘de dulce’.

De nervi s-a inrosit pina in fundul urechilor.
– Asa sunteti voi, fara minte. Cind intilniti cu o broasca râioasa care stie sa orăcăie frumos o credeti printesa ( si s-a uitat lung inspre vecinul meu ce intre timp se indepartase citiva pasi de restul rindului), iar cind aveti de-a face cu ratati si cozi de topor vi-i inchipuiti niste genii neintelese ( iar in timp ce spunea asta s-a rasucit inspre mine si m-a privit cu un aer reprobabil).

Din spatele ei vecinul meu imi facea semne disperate ca tipa e cam nebuna si mai bine ar fi sa plecam.

Am lasat-o sa spuna ce vrea. Cind s-a mai potolit cu invectivele m-am apropiat de batrinul ce-mi adresase intrebarea.
In citeva propozitii i-am radiografiat relatia Romeo – Despina.
Nu ma asteptam si nu aveam pretentia sa inteleaga sau sa-mi dea dreptate.

A ascultat pina la capat si a clatinat din cap strengareste.

– Mai repede sau mai tirziu toti trecem prin asta. Si zici ca fata s-a facut bine? m-a intrebat cu o ingrijoare fireasca dar care mie mi se parea nefireasca pentru ca venea din partea unui necunoscut.

Desi a suferit, fata a fost mereu bine, nici vorba sa incerce sa se sinucida, cum aiureaza madam.

– Ma bucur ca e bine.
Tonul vocii batrinului era sincer si exprima o bucurie adinca insotita de destinderea totala a figurii.

Madam, cu sacosele incarcate, s-a oprit in dreptul nostru si cu un aer triumfator a dat sa-si faca iesirea din scena: asa va trebuie daca nu aveti minte!

Nu mai puteam suporta sa ascult fara sa-i raspund.
– Poate ca nu avem minte dar avem bun simt, ceea ce dumneata ai dovedit ca nu ai.

I-am intors spatele si am plecat fara sa ma intereseze ce spune si in ce fel ma categoriseste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s