Romeo și Despina (3)


Tamara de Lempicka, Abstract Composition (cca 1926)

Lempicka Estate, USA
*


Primavara se instalase definitiv. Copacii infrunzisera si in curtea scolii zburau rindunelele.
Romeo si Despina se plimbau zilnic prin parcul orasanesc. Devenisera una din perechile emblematice ale sezonului – sunt tentata sa etichetez acum dupa mai multi ani de la evenimente. Duminica ii vedeam la cinema sau la vreun spectacol. Nu existau multe posibilitati de petrecere a timpului liber la noi si din aceasta cauza lumea se vizita mai des sau, imediat ce dadea coltul ierbii, iesea la ‘promenada’, in padure sau pe malul apei.

Intr-o zi insa am realizat ca a trecut ceva vreme de cind nu i-am mai vazut pe ei doi impreuna. Poate ca e doar o parere, am concluzionat pentru mine insami.

Dar nu era o parere.

Nu am intrebat-o nimic pe Despina desi in doua rinduri venise la mine. Pe Romeo nici atit. Insa pe fata lui Romeo se facea vizibila un fel de indirjire. Nu stiu cu cine lupta si asupra cui dorea sa obtina victorie.

Se apropia vacanta de vara. Mai aveam doar doua trei saptamini ca sa incheiem anul scolar.

Pe o banca de pe aleea elevilor l-am observat pe Romeo. Mi-a facut semn cu mina. Imi amintisem de cartea imprumutata la inceputul iernii asa ca l-am intrebat daca a terminat-o de citit.  Mi-a spus ca da. Imediat a adaugat :
– Sa stii ca n-am de gind sa ti-o inapoiez.
– De ce?
– Am nevoie de ea. Tu oricum nu joci bridge. Iti dau la schimb alta carte, orice carte doresti.
– Nu am nevoie de alta carte.
Nici de asta nu ai nevoie.
– Poate ca nu am dar cartea am primit-o cadou. Vezi dedicatia de pe prima pagina.
– Poti sa te superi cit vrei. Nu-ti voi da inapoi cartea. Am cautat-o peste tot in librarii dar nu am gasit-o. Daca as fi gasit un volum ! … din pacate n-am gasit. Deci il voi pastra pe acesta.
Zimbea increzator asteptind consimtamintul.

Era inutil sa continui discutia. La urma urmei puteam sa renunt la acea carte.

Fara nici o legatura cu subiectul Romeo a zis cu voce clara, apasata :
– M-am despartit de Despina.

L-am privit sfredelitor dorind sa-i descifrez starea si sa citesc mai multe amanunte de pe chip.
Ar fi trebuit sa intreb de ce … insa ar fi sunat stupid.

Romeo a continuat :
Sufar ca un ciine batut de stapin.
– Spui ca te-ai despartit si spui ca suferi … ce trebuie sa inteleg?
– Ce sa fie de inteles?
– Asa, dintr-o data, v-ati despartit fara sa va fi certat. E foarte logic pina in acest punct. Inteleg ca initiativa despartirii ti-a apartinut. Atunci de ce suferi?

Romeo statea pe banca cu blocul de desen tehnic pe genunchi si cu coatele sprijinite pe bloc. Mi-a venit in fata ochilor imaginea Ginditorului de la Hamangia. Degetele s-au crispat pe marginea de mucava legata cu snur colorat.
A continuat sa vorbeasca cu privirea infipta in prundisul batatorit de sub banca.

– Daca ai sti cit sufar … nu pot sa o privesc in ochi pe Despina. M-am despartit de fata la care am tinut si tin cel mai mult. Gestul meu de magar lipsit de sentimente are o explicatie. N-as putea indura ca cineva sa-i spuna un cuvint urit din cauza mea. In starea in care am ajuns sunt stare sa fac moarte de om … intelegi?

Am dat afirmativ din cap. Nu stiu daca intelegeam resorturile ce l-au impins la acest gest insa eram constienta ca Romeo era in fata pericolului de a-si materializa cuvintele.

– Ma feresc de cuvinte mari, cuvinte spre care am foarte mult de mers pentru a le prinde sensul, a continuat el. As putea spune ca o iubesc pe Despina, dar cuvintul asta ma sperie. Daca o iubesc, de ce ne-am despartit? Daca o iubesc de ce nu ma comport ca atare?
I-am povestit trecutul si m-a acceptat asa cum sunt. Ce vreau mai mult? .. Ce vreau mai mult?

S-a oprit o secunda. A reluat firul intrerupt fara sa-si ridice privirea din pamint.
Se simtea oare vinovat față de el insusi sau doar față de Despina?

– Fiecare ora alaturi de ea imi producea bucurie si suferinta, a adaugat el cu un nod in git. Bucurie pentru ca eram impreuna, suferinta pentru viitorul in care nu ma vedeam alaturi de dânsa.
Renuntarea e cea mai buna solutie … e singura cale prin care pot opri neplacerile ce ar asteptat-o in cazul in care ar ramine in continuare prietena mea.

– La inceput nu te-ai gindit la lucrurile astea? Nu vad de ce faci o tragedie din nimic. Lumea e in continua schimbare. Pe cine intereseaza ca esti sau nu esti țigan?

– La inceput am fost condus de egoism. Imi placea Despina. Doream sa fie prietena mea. Apoi am ajuns sa tin la ea. Foarte mult. Acum renunt tocmai din cauza ca-mi pasă de dânsa. Spune-mi ca sunt las si-ti voi raspunde ca nu pot lupta cu mentalitatea majoritatii. Intre a sacrifica o fiinta draga si propria-mi neputinta si suferinta, am ales varianta ultima.
Despina va gasi pe cineva care s-o merite … eu voi gasi pe cineva la fel ca mine. Fiecare cu lumea si visele lui. Asa-i mai bine. Cei ce nu respecta regula sunt pusi la stilpul infamiei.

Pe cine intereseaza ce sunt? … pe toata lumea cind e cazul sa-mi scoata ochii pentru ceva. Esti naiva daca-ti inchipui ca in viitorii 100 de ani se va schimba modul de gindire al majoritatii, de ambele parti vreau sa zic: români și țigani.
Totul va ramine asa cum este .. daca nu si mai rau.

Despre ce schimbare pomenesti? a continuat Romeo enervat de-a binelea. E mai usor sa scoti din radacini o padure sau sa razi un oras de pe fata pamintului decit sa schimbi mentalitatea cuiva, spunea un filozof parca. Il stii?
– Nu. E prima oara cind aud comparatia. E greu dar nu imposibil. Eu cred in transformarea spre bine.
– Eu nu, a zis Romeo. Lumea se imparte in realisti – ca mine si idealisti – ca tine.
– Se imparte in realisti, idealisti si apatici, am adaugat eu. Primii lupta cum pot, ultimii capituleaza fara lupta.

Romeo s-a gindit putin inainte sa raspunda.
– Pe apatici nu-i intereseaza incotro merge viața. Pe mine inca ma mai intereseaza. Deci nu sunt apatic, sunt realist. Tu, cu armele tale, nu poti cistiga razboaie.
– Serios? am intrebat de pe pozitia combatantului ce nu avea de gind sa dea nici un pas inapoi.
– Da, serios. Insa vei avea un avantaj. Idealurile te vor proteja si nu vei fi ranita de cei cu mentalitati divergente, insa nu vei cistiga nici un razboi. Sa-ti fie clar. Iti vei cheltui energia in zadar. Ca sa cistigi trebuie sa lovesti. Realistii accepta acest adevar. Idealistii se feresc de violenta.
Nu stiu ce naiba vezi frumos in viata asta? Eu vad doar o groapa de gunoi in care cei harnici scociorăsc cu mai multa tragere de inima.

Patima din glas crestea.
Nu indrazneam sa mai adaug nimic de teama sa nu-i provoc o criza de nervi. As fi dorit sa deviez discutia si sa vorbesc din nou de Despina. Am renuntat din aceleasi motive. Cel mai bun lucru era sa ascult, sa-i aprob tacit afirmatiile cu care eram de acord si sa ma controlez sa nu ripostez prea transant la cele cu care nu eram. Starea de incordare a lui Romeo risca sa devina molipsitoare.

Dupa mai multe minute am spart linistea cu o propozitie.

– Totusi pe pamint exista si oameni adevarati.
– Putini, a zis Romeo cu certitudinea ca i-ar fi numarat personal.

Nu! .. nu se poate discuta, ma gindeam in timp ce-i priveam profilul si pentru intiia oara remarcam faptul ca are ochii putin oblici, asiatici.

– Profesorul de romana e un suflet mare, a spus el dupa alte citeva momente de tacere.

Afirmatia era adevarata insa expresia “suflet mare” mi se parea desueta si teatrala.

– Face parte dintre profesorii pe care-i simpatizez, am spus cu gindul sa continui. N-am reusit sa-mi duc ideea la bun sfirsit caci Romeo intervenise exact in momentul in care inspiram.

– Tu il simpatizezi pentru ca-ti place obiectul pe care-l preda, pentru ca-ti pune note mari … si alte asemenea motive subiective. Mie mi-e simpatic din motive obiective.
– Nici tie nu ti-a pus note mici, am contraargumentat eu.
– Mi-a pus  exact cit am meritat. Nu am ce sa comentez in ceea ce priveste corectitudinea lui. Simpatia mea se leaga de caracter nu de talentul profesoral. Am avut profesori mai buni ca dânsul. Are un suflet mare. De aceea il simpatizez.
– Si cum ai ajuns la concluzia ca are un suflet mare? Prin cai obiective?
– Da, bineinteles, a raspuns Romeo cu un avint de sinceritate surprinzatoare. Tii minte faza cu biletul, nu?
Reactia lui a fost o surpriza pentru mine. L-a luat, l-a citit si l-a pus in buzunar. Nu a facut nimanui observatie, nu m-a chemat in cancelarie desi putea s-o faca si sa-mi spuna ceva de genul : “mai exmatriculatule, ai venit la liceul nostru sa strici fetele? ” …. sau pe un ton ironic in spatele caruia se ascunde amenintarea scaderii notei la purtare : ” Romeo Icsulesu, te atentionez ca e ultima oara cind trec cu vederea atitudinea ta scolara si totalul dezinteres pentru obiectul pe care il predau si de care ai nevoie la examenul de bacalaureat” … sau o atentionare seaca de genul : “cit timp esti elevul acestei clase ai datoria sa te comporti la fel ca restul, in caz contrar vei suporta consecintele”.

Tonul lui Romeo mi-a readus zimbetul pe buze.
– Profesorul nostru nu e deloc asa. Cred ca i s-a parut normal ca doi elevi de liceu sa-si scrie bilete.
– Normal?! … a izbucnit Romeo pe neasteptate. Spune-mi citi profi cunosti tu cărora sa li se para normal ca tocmai in timpul orei lor elevii sa scrie bazaconii, sa completeze la LOTO sau sa le faca caricatura?
Eu cunosc doar unul singur.

La citeva zile dupa faza cu biletul, plictisit de explicatiile despre arhaismele din limba romana, am inceput sa-i desenez fata uscativa si urechile clapauge. Cu grija finisam portiunea de cap cu chelie. Nu stiu de unde a aparut linga mine. Are omul asta un mers ca de pisica! … nu i-am auzit pasii.
N-am avut timp sa ascund caricatura sub carte. A luat-o. S-a uitat o clipa, a pus-o in buzunar si a plecat. Eram convins ca de data asta nu voi scapa si asteptam ca diriginta sa ma cheme sa-mi ceara socoteala.

Dupa o saptamina de mustrari de constiinta am realizat ca profu’ nu-i spusese dirigintei de incident. Pentru el nu avea nici o importanta ca un nesimtit pe nume Icsulescu dintr-a XI-a A ii facuse caricatura in timp ce dinsul explica la catedra.
Chestia asta mi-a stirnit admiratia. Nu mi-a scazut din note si mi-a dat de fiecare data cit credea ca merit. Nu mi-a purtat pica nici cit negru sub unghie.
Stii ce-am invatat din atitudinea profului?

E mare lucru sa fii domn cind ai de-a face cu un bou, boul fiind eu, in persoana …

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s