señorita

https://i2.wp.com/blogu.lu/exergy/files/2014/06/b_Becker_Karnaval_full1.jpg
Carl Ludwig Friedrich Becker (1820-1900) Flirt at the Carnival
*

 

Seara Carnavalului marca sfarsitul vechiului an. Scoala noastra organiza intotdeauna Carnavalul Copiilor pe 30 decembrie. Ziua de 31 decembrie nu o mai puneam la socoteala. Nu mai conta.

Nici până azi nu am reusit sa dezleg pe deplin misterul atractiei acestui eveniment, caci din toate actiunile, excursiile, vizitele la muzee si monumente istorice, intalniri cu scriitori sau alti oameni importanti, nici una nu a reusit sa ma captiveze intratât cat m-a captivat Carnavalul.
An de an, până in clasa a saptea, am pregatit câte o costumatie. Era placerea mea sa scotocesc prin imaginatie, sa gasesc ceva potrivit, sa schitez costumatia, schite pe care le modificam de nenumarate ori, si in cele din urma sa trec la confectionarea ei. In acel ultim an m-am costumat in mexicana. A trebuit sa depun un oarecare efort pentru a intra in pielea personajului din cauza ca ‘partea fizica’ nu ma ajuta deloc. Unde s-a pomenit o mexicana cu parul si ochii de culoare deschisa?!
In clasa a saptea am decretat ca sunt prea mare ca la anul sa mai particip la carnaval cu o masca. Poate ca undeva, intr-un subconstient plin de vitalitate, realizam faptul ca, fiziologic, m-am apropiat de ultima frontiera a copilariei, insa la nivel afectiv am ramas tot in spatele ei .

Imi reamintesc cu nostalgie de personajele pe care le-am intruchipat … mici bucati din mine ce au trait preț de o noapte. In clasa intai am fost Fluture. Ideea mi-a apartinut insa costumul a fost realizat integral de mama.
In clasa a doua am fost Ghiocel. Costumatia o aveam de la serbarea zilei de 8 Martie din clasa intai. Imi placea rochia de un verde inchis, stropita cu puncte albe, fosforescente, ce se deschidea ca un clopot de pe linia pieptului. Rochia o primisem cadou de la o ruda ce fusese in strainatate si, multa vreme, chiar si dupa ce devenise stramta, o purtam cu sentimentul ca-mi confera o forta ascunsa.
Pe cap mama imi aranjase o palarie ce imita petalele ghiocelului, palarie la confectionarea careia adusesem si eu o mica contributie. Elementul inovator fata de costumatia purtata la Serbarea de 8 Martie il constituia faptul ca-mi agatasem cateva martisoare cu ghiocei pe ciorapii din dantela alba.

De abia in clasa a treia pot spune ca am conceput singura primul meu costum. Imi propusesem sa ma deghizez in Semnul Exclamarii wink.gif
Probabil ca treceam printr-o faza minimalista, bineinteles fara sa am habar ce inseamna minimalismul in arta. Nu mai stiu cum de mi-a venit ideea, dar odata venita n-am mai putut s-o gonesc. Asa ca am trecut la faza urmatoare, cea cu ‘vizualizarea’. In final am optat pentru o bluza tronconica neagra, cu umeri lati si baza ingusta, pe care am dublat-o pe dedesubt cu mucava, si o pereche de colanti negri. Pe fata, spate, mâneci si pe picioare, am lipit cate un semn de exclamatie de culoare alba. Semnele le-am facut din carton pe care am lipit atlas alb, ca cel folosit la confectionarea rochiilor de mireasa. Ma simteam bine in varianta bicolora iar simplitatea costumului ma facea foarte usoara.
Pe cap mi-am pus o palarie chinezeasca, ca un virf de con, tot de culoare neagra, pe care am facut-o dupa un model din “Luminita” …
Am mai avut un cosulet (de pasca) pe care l-am imbracat in hartie creponata galbena, un galben lămâi placut la culoare. Cu mai mult timp inainte pregatisem cateva masti multicolore, asimetrice, prinse cu elastic, ca niste ochelari neconformisti, si niste amulete cat palma pe care lipisem semne de exclamare de diferite culori si pe care le agațasem pe șnururi răsucite cumparate de la mercerie.
In momentul in care a avut loc defilarea am aruncat in sala mastile si amuletele … asa ca in faza cu aruncatul buchetului miresii. Cativa s-au inghesuit sa le prinda. Copiii necostumati au fost incantati sa-si puna mastile mele, chiar daca nu erau prea grozave.
In acea seara am inteles ca gesturi marunte pot aduce bucurie.

La Carnavalul dintr-a patra am fost Judecatoare. Roba neagra si toca de pe cap mi-au fost inspirate de o revista imprumutata de la doamna de germana. Am strans cu grija banii pentru a cumpara materialul de care aveam nevoie. Rugasem o vecina sa-mi coase roba, insa ea, privind cu neincredere desenul ce se dorea a fi un crochiu, mi-a zis ca nu-i croitoreasa de meserie si nu stie sa croiasca asa ceva.
Infuriata m-am dus acasa, m-am masurat din cap in picioare, am marcat pe serjul negru liniile croiului, iar de emotie mi s-a umezit creta in mana, si apoi am croit ceea ce urma sa se transforme in roba judecatoarei.
Am insailat cum m-am priceput si m-am declarat extrem de multumita. Dupa doua ore vecina mea a trecut la cusutul robei si al jaboului. Toca de pe cap, care numai de judecator nu era, am impodobit-o cu doi ciucuri de matase. De fapt era o toca de absolvire, ca cele de la Oxford; dar vorba aia : multi vad, putini pricep smile.gif
Ciocanelul l-am obtinut ‘costumand’ in staniol un obiect din bucatarie : ustensila aceea din lemn cu care se piseaza usturoiul. Cred ca in romana i se zice “pisalog”.
Elementul ultim al deghizarii l-am adaugat exact in seara carnavalului. Cautând in valiza mamei un parfum care-mi placea, si pe care stiam ca il ascunsese acolo ca sa nu i-l terminăm smile.gif , am descoperit o pereche de ochelari de soare din perioada ei de tinerete, presupun.
Erau niste ochelari cu rama aurie si lentile rotunde, negre, asa cum am vazut la televizor ca poarta unii cantareti … mai tarziu aveam sa aflu ca-i vorba de cântăreții de jazz.
Mi-am scos ochelarii de vedere si i-am pus pe cei descoperiti in valiza. Wow !!!… ce transformare subita ! Dintr-o data am capatat raceala si aroganta unei judecatoare autentice. Foarte incantata, bucuroasa de norocul descoperirii, i-am luat cu mine.
Problema a fost ca a trebuit sa am mereu grija sa nu ma impiedic si sa nu ma lovesc de participanti si profesori. In semiintunericul din sala, bombardat cu intermitente de jerbe de lumina, lentilele negre s-au transformat in niste dusmani.
Intreaga seara am fost incordata si m-a durut capul … dar nici sa renunt la elementul ce-mi conferea prestanta nu ma lasa inima. Asta mi-a fost drept invatatura de minte. Am inteles ca improvizatiile de ultim moment pot avea efecte dezastruoase.

Voi continua sa povestesc caci din acea perioada atat mi-a ramas: amintirile. Pentru Carnavalul din clasa a cincea nu aveam vreo idee dar speram ca pe parcurs, odata cu racirea vremii, mintea imi va porni la treaba.
In acel an am purtat costumatia care cred ca m-a reprezentat cel mai bine. Povestea a inceput vara, intr-o zi in care m-am gandit sa strang frunze de copaci si diferite plante pentru a le presa, nu doar pentru ierbar, cat pentru a-mi decora camera dupa cum mă tăia capul. In clasa a treia facusem un ierbar si observasem ca unele frunze, atunci cand se usuca, devin casante. Eu doream sa obtin frunze uscate, dar moi, pe care sa le pot âanui dupa bunul plac fara sa se rupa sau sa se farâmițeze.
Mi-a venit ideea sa le îmbib cu ulei. Zis si facut. De mare folos mi-a fost sticla de ulei din bucatarie.
Cateva saptamani mai tarziu, dupa ce a inceput scoala, mi-am aranjat camera in asa fel incat sa semene cat mai bine cu un decor de toamna … frunze galbene si aramii, conuri de brad, scaieti uscati stransi de pe malul apei, papura, castane, vreascuri de padure cu forme mai ciudate si cateva pietre de râu in nuanțe contrastante.
Tata imi botezase camera “Vizuina”smile.gif
Cred ca undeva in adanc ideea de a fi Toamna la viitorul carnaval a prins radacini in acea vara, dar am constientizat-o subit intr-o dimineata. Cu ochii inca lipiti de somn am privit bolul cu pietre de râu de pe masa. Imaginea mea, deformata, era reflectata de bolul de sticla, iar apa din bol suprapunea peste chipul meu imaginea frunzelor uscate lipite pe o panoplie de pe peretele opus. In acel moment am stiut ca in afara Toamnei nu doresc nici o alta costumatie, chiar sa fie facuta din matase brodata cu fir de aur smile.gif .
Am desenat coli nenumarate cu fel de fel de mantii, coronite, bluze si cingatori. Frunze uscate, fructe colorate, margele in culorile toamnei, materiale de tot felul si tot soiul de accesorii intrau si ieseau tiptil pe usa imaginatiei. Nimic nu ma multumea. Toamna mea nu se lasa vizualizata.
Epuizasem cam toate variantele iar altele noi nu-mi veneau in minte.
Momentul de gratie l-am trait pe malul apei. Plecasem in cautare de scaieti cilindrici, asemanatori geometric cu papura. Aveam un plan cu ei rolleyes.gif . Un pescar tocmai isi strangea navodul pus la uscat si se pregatea sa-l puna in atașul de la motocicleta. Doar cateva secunde am privit cu ce dexteritate strânge navodul. In acele cateva secunde am avut revelatia costumului meu.
De la magazinul de articole sportive am cumparat nailon pentru undita. Pe o sipca am batut cuiele si am inceput sa impletesc plasa, cu ochiuri foarte mari, de vreo doi trei centimetri. Apoi am prins de nodurile plasei citiva scaieti. Varfurile catorva scaieti i-am pictat in portocaliu stins, rosu caramiziu, indigo si gri-albastrui. Apoi i-am dat cu fixativ de par.
Alte maciulii de scaieti le-am dat cu bronz patinat. Culoarea am furat-o de la Casa Pionierilor, acolo unde functiona cercul de desen la care tocmai ma inscrisesem. Pe vremea aceea Casa Pionierilor era localizata intr-o constructie fara incalzire centrala. Era vorba de vila cuiva, confiscata de regimul comunist, o cladire solida, cu ferestre mari, sobe de teracota inalte si late cat un dulap dublu, un sistem de iluminat cu candelabre autentice, masive, probabil cumparate din strainatate, si cu niste trepte strajuite de o balustrada foarte chic.
Tocmai terminasera de curatat sobele. Un muncitor vopsise portitele metalice ale sobelor cu o vopsea metalizata ce imita bronzul. O sticla de dimensiunile celei de sirop pentru tuse fusese uitata pe pervazul unei ferestre. Nu era plina … dar nici goala nu era.
Fara sa cer cuiva voie am luat-o si am pus-o in geanta sorry.gif . Bronzul patinat mi se parea o culoare excelenta pentru costumatia in lucru. Urmatoarea faza presupunea adaugarea de frunze si castane. Nu ma puteam hotari in ce fel s-o fac. Zilnic, dupa ce-mi terminam lectiile, intindeam pe pat plasa cu scaieti colorati si ma concentam asupra ei, insa fara rezultat. De multe ori, mai in gluma mai in serios, tata ma apostrofa : “iar ti-ai intins pravalia?” Pentru a scapa de ironii am aranjat impletitura pe un umeras pe care-l agatam pe te miri unde in camera, pentru a privi cat mai bine, sperand totodata in miracolul unei idei salvatoare. Dar inspiratia nu vine cand o strigi wink.gif
Atunci cand se intorceau parintii de la serviciu puneam imediat umerasul in dulap. Nu aveam nici un chef sa ascult replici ironice.
“Febra creatiei”
parea sa se stinga din lipsa de inspiratie dar si datorita tezelor ce se profilau la orizont. Totusi intr-o zi am gaurit cateva castane cu un surub subtire. Munca migaloasa ce mi-a ‘luat’ pielea de pe degetul mare si cel aratator. Dar arta cere sacrificii devil.gif !
Le-am ales pe cele mai mici si le-am prins in partea de jos a navodului, parte care urma sa constituie poala mantiei. Alte cateva le-am prins din loc in loc de-a lungul si latul plasei. Frunzele le-am cusut cu foarte multa atentie in decursul a mai multor zile. Ele asigurau echilibrul cromatic al compozitiei, deci trebuiau tratate cu maximum de atentie. Le-am tot pus, schimbat locul si invartit pana m-am declarat multumita.
Zilnic scoteam “opera” afara din dulap ca sa modific cate ceva. Acolo unde culorile mi s-au parut sterse am apelat la culori Tempera.
De acest navod-mantie am atasat o gluga, tot cu ochiuri mari, dar pe care nu ma puteam decide in ce fel s-o impodobesc. In final prin aceste ochiuri mi-am scos cateva suvite de par. Unele le-am prins in varful capului cu o clama mascata de cateva ferigi presate, altele, mai numeroase, le-am lasat libere pe spate. Navodul cu toata incarcatura lui l-am imbracat peste o rochie de-a mea de culoarea lemnului ars. Contrastul era multumitor. Costumatia imi ajungea pana la glezne dar nu ma incomoda caci nu avea greutate. Sora unei colege a avut inspiratia sa-mi prinda navodul de rochie, pentru a nu aluneca. L-a prins bine cu ata in cateva puncte, in cusaturi stranse, si intreaga seara nu am avut probleme.
Carnavalul a constituit de fiecare data o surpriza pentru mine, surpriza in sensul ca aveam ocazia sa vad costume spectaculoase. Cei ce le faceau intradevar dadeau dovada de o imaginatei debordanta. Deseori ma uimea sa descopar faptul ca unii colegi de clasa, sau copii din alte clase, ce nu excelau in nici un domeniu, erau in stare sa se transforme in personaje deosebite. Nu ma refer doar la costumatia in sine, confectionata din ‘nimic’ dar care-ti lua ochii prin inedit, cat la felul in care reuseau ei sa se substituie personajului ales, sa intre in pielea lui, sa-i adauge savoare si umor …

Corigentul clasei la matematica se transformase intr-un cowboy foarte stapan pe el, colega de bani gata isi abandonase hainele ‘de export’ in favoarea unor fuste cârpite si a unei site legate la șold cu o funda rosie si fistichie, alergand dupa noi cu ghiocul in mana ca sa ne ghiceasca viitorul, iar cea mai frumoasa fata din clasa isi ascundea chipul sub masca lui Mickey Mouse. Nu-mi venea sa cred ca timida din ultima banca s-a metamorfozat uluitor de bine in vrajitoarea aceea cu matura din plastic roz ce ne fixa fioros cu ochii ei verzi, vizibil ingrosati cu rimel, pentru a ne face sa-i luam in serios puterile magice, la fel cum nu-mi venea sa cred ca baiatul dirigintei, in hohotele de ras ale asistentei, a patrulat prin sala purtand un tricou lalau pe care a scris : M-am saturat de Geografie!
Chiar si diriginta s-a distrat si, in gluma, l-a amenintat la microfon ca-l va pune sa memoreze toate capitalele din America Latina. Alt coleg reusise atat de bine deghizarea ca un an de zile dupa carnaval noi il tot strigam chinezul smile.gif
Fosta mea colega de banca ii aducea un omagiu Regelui Arthur, personaj de care se indragostise, imbracand o camasa lunga din zale confectionata insa din capace de bere si apa minerala. Ideea fusese excelenta.
Carnavalul polariza la superlativ imaginatia fiecaruia si nu era important ce premii acorda juriul, important era cat de convingator (a)parea personajul ales.
In seara carnavalului am trait o stare cvazieuforica. Imi placea personajul pe care-l intruchipam si simteam cum ma identific cu tot ce are Toamna mai frumos. Partea comica a fost ca nimeni nu se putea apropia prea mult de mine din cauza scaietilor de pe costumatie laugh.gif
Privind retrospectiv, nu fara umor si nostalgie, pot afirma ca astazi am descoperit un lucru nou: exista tertipuri inofensive pentru a tine pe cineva la distanta smile.gif … trebuie doar sa le descoperi la timp.

 

In clasa a cincea il descoperisem pe Omar Khayyam si, prin el, indirect, o fărâmă din lumea Orientului. Cam tot pe atunci incepusem sa citesc 1001 de nopti, varianta originala integrala, nu cea prescurtata pentru copii. Deci nu-i de mirare ca mi-a trecut prin cap sa o intruchipez pe Sheherezada … dar numai ca, spre deznadejdea mea, nu ma incadram in portretul robot. Parul nu avea culoarea potrivita si ca sa-l vopsesc nu putea fi vorba, nu m-ar fi lasat ai mei nici in ruptul capului. Asa ca a trebuit sa-mi pun neuronii la lucru. O peruca putea sa ma salveze, iar de o peruca puteam face rost. Insa ideea de a purta par fals, chiar daca artificial, imi repugna din start.

Intre timp trecusem la realizarea unei baze de date rolleyes.gif . Ma rog, termenul e cam pretentios, dar in esenta asta si faceam. Strangeam informatii, in special vizuale, de prin cartile de povesti cu ilustratii color sau desen in peniță.
De la televizor mai ciuguleam cate ceva, in special din programele folclorice de pe Moscova 1 si Moscova 2. Nu conta ca dansatorii erau din Tadjikistan, Uzbekistan, Gruzia, Armenia sau Azerbaijan … pentru mine tot Orient insemna. Apoi am descoperit ca la tutungeria de langa scoala aduceau ziare si reviste interesante … China Noua, Uniunea Sovietica .. Revistele chinezesti aveau superbe fotografii color, probabil retusate de profesionisti, si care prezentau lucruri care-mi pareau deosebite. M-am inspirat si de acolo pentru costumatia Sheherezadei. Ideea de a-mi acoperi capul cu o casca/diadema infasurata in văluri si decorata cu margele a venit ca un rezultat firesc al cautarilor. Respectivul obiect imi ascundea in totalitate parul. In concepusem ca pe un hibrid intre diademele purtate de dansatoarele rusoaice, tocele cu margele ale femeilor din Tadjikistan si vălurile multicolore ale celor din Oman. Vazusem un documentar despre Oman si spre surprinderea mea, dupa vizionarea lui, costumatia incepuse sa prinda un contur precis in minte.
Ma hotarisem sa-mi fac si iașmac in asa fel incat sa apar la carnaval cu fața pe jumatate acoperita.
Descoperisem la magazin un voal de culoarea jăratecului, ceva intre portocaliu si roz, dar cu tente de liliachiu foarte deschis la culoare, mai mult ca o parere … ca prima bruma de toamna pe strugurii negri neculesi din vie.
Am cumparat si voal de culoare neagra caci aveam nevoie de asa ceva. Margele si paiete de culoare neagra gasisem foarte usor insa imi trebuiau si altele, de culoare portocalie, pe care sa le cos pe voalul negru. Imaginasem costumatia pe baza acestor doua culori datorita impactului acelui documentar din Oman, insa felul in care am brodat si cusut accesoriile decorative a fost inspirat mai mult de revistele din ‘tarile socialiste prietene’ smile.gif
Matusa mea m-a salvat dandu-mi trei cutiute fermecate : una cu ‘fidelute’ metalizate de un portocaliu inchis, aproape de culoarea ceaiului, una cu ‘fidelute’ negre si o a treia cu margelute foarte mici, ma si mir cum de-a intrat acul in ele, de culoare plumburie cu irizatii bleu si vernil. Cu toate comorile astea la indemana am trecut la cusut.
In viata mea n-am lucrat mai mult pentru o haina asa cum am lucrat pentru acoperământul de cap al Sheherezadei.
Nu eram foarte indemanatica, recunosc, dar nici neindemanatica nu se putea spune ca as fi fost unsure.gif … insa corvoada de a strapunge sute de margele si de a le prinde pe materialele alunecoase imi consuma foarte multa energie … plus ca ma intepam frecvent cu acul si, de fiecare data cand intepatura era dureroasa, spuneam in gand lucruri cam neortodoxe.
In unele zile desi nu eram in stare sa cos nici macar un capat de arabesc ma simteam foarte obosita, ca si cum as fi urcat Everestul.

Pe de alta parte, satisfactia de a vedea ca sunt in stare sa materializez ceea ce am in cap imi lua oboseala parca cu mana.

Acum imi dau seama ca pe atunci aveam mai multa perseverenta decat am azi. Mai multa perseverenta si mai multa placere de a ma implica, de a socializa cu cei din jurul meu.

In contradictie cu volumul mare de munca depus pentru costumul Sheherezadei trebuie sa amintesc volumul minim de munca cu care am reusit s-o intruchipez pe Mexicana.

Ramasesera cam vreo doua saptamani pana la carnavalul din clasa a saptea iar eu nu aveam costum. Anterior ma gandisem la cateva variante dar parca nici una nu mi se lipea de suflet. Personaje ca Ileana Cosanzeana, Cenusareasa sau Zana Zorilor ma lasau rece.
Nu ma tenta sa fiu nici printesa, nici tiganca, nici nimic din ceea la ce ma ducea uneori gandul.

Intr-o zi am trecut pe la o colega ca sa o iau la ‘privitul vitrinelor’, vitrine aranjate special pentru sarbatorile de iarna. Ai ei se uitau la video … un film a carui actiune se petrecea in Mexic, ceva politic cred, n-am prea inteles caci nu era dublat si nici titrat.
M-am uitat cateva minute si eu, pana cand s-a imbracat colega mea. Dupa cum spuneam, nu am inteles mare lucru, insa cateva secvente din film mi-au ramas in memorie.

Nu stiu cum se facea, dar in zilele urmatoare, jucand Pacalici cu sora mea, privirea imi cadea mereu pe cuplul de mexicani.
Palaria … wink.gif asta era elementul esential! Deci cu un singur accesoriu bine pus in evidenta as fi putut deveni mexicana.

Cu minimum de fonduri banesti, si cu minimum de efort manual, am facut o palarie.
O palarie din carton pe care am pictat-o in negru. Apoi, pe borurile negre si late am pictat cercuri multicolore, mai mari si mai mici, unele concentrice.
Am folosit patru culori : rosu caramiziu, galben, verde inchis si alb.

Ramanea problema cu parul. Vesnica mea problema … caci nu stiu cum se facea ca alegeam doar personaje brunete.
Singura solutie acceptabila mi se parea vopsitul. Nu cred ca ai mei ar fi fost de acord ca pentru un moft de o noapte sa-mi schimb culoarea parului … si mai era vorba de varsta smile.gif

Am incercat peruca mamei unei colege dar privindu-ma in oglinda mi-au dat lacrimile.
Problema mea parea sa nu aiba solutie. Si totusi am avut inspiratia sa intru la frizerie si sa-mi spun pasul frizeritei care tundea copiii. Tundea si cliente adulte, dar marea parte a copiilor o preferau pe dansa.
Am sperat sa existe o vopsea magica care sa iasa la prima spalare devil.gif .

Frizerita a vorbit la telefon cu cineva si apoi m-a trimis la o adresa.
Am gasit usor scara blocului si am urcat la etaj. O doamna cam grasuta mi-a deschis usa si m-am pomenit intr-un hol plin de bagaje … mai ceva ca in Gara de Nord. Probabil ca se mutau, sau faceau curatenie …
Respectiva doamna mi-a dat o cutie cilindrica, cu surub, aproape plina cu un praf alb. Mi-a zis cum sa-l folosesc. Neincrezatoare am tot rasucit cutia in maini. Ea m-a lamurit ca praful imi va inchide parul. Nu-l va face negru dar il va inchide mult la culoare.
Am intrebat de doua ori, ca sa fiu sigura, daca dupa ce il voi spala cu sampon parul va reveni la culoarea initiala.
M-a asigurat ca da.
Mai urma ca acasa sa capat lumina verde de la mama.
N-a fost tocmai usor … dar s-a rezolvat smile.gif

Costumatia ramasese in suspans si eram presata de timp.

Ochisem in dulapul mamei o rochie ce se potrivea perfect cu personajul meu. Era vorba de o rochie neagra, dintr-un material foarte asemanator cu tergalul, dar mult mai subtire, strabatuta de fire stralucitoare de un auriu stins, extrem de subtiri.
Rochia era neagra dar in momentul in care o miscai o apa aurie aluneca de-a lungul ei.

Am imbracat rochia. Era cam mare … insa ceea ce ma deranja era faptul ca fusese croita pentru o femeie cu sani …
Trebuia sa fac ceva. Ideea de sani falsi nu-mi suradea deloc.
Gandindu-ma intens la rezolvarea problemei, si nu mai ramasese decat o zi pana la carnaval, cotrobaind prin cutiile si rafturile din toate dulapurile in cautarea unei solutii de ultim moment, am descoperit un sal negru, din lana subtire, cu franjuri lungi si moi.

Dar prea eram indoliata dupa ce-mi puneam salul pe umeri.
Tot invartindu-ma ca un leu in cusca mi-am dat seama ca pot apela la niste artificii care sa-mi imbunatateasca look-ul.
Aveam prin casa resturi de lana colorata de diferite culori. Am cautat fire de lana in aceleasi nuante de culoare cu cele folosite la pictarea cerculetelor de pe palarie. Am gasit niste fire asemanatoare, le-am taiat la dimensiunea franjurilor negre de pe sal apoi le-am intercalat intre ele.
Pentru zona gatului am ales cativa nasturi colorati pe care i-am cusut la repezeala pe sal obtinand astfel un V colorat pana in talie.
Si pentru a-mi intregi tinuta, fara acordul mamei, nici nu cred ca l-as fi obtinut wub.gif , am luat perechea ei de sandale din lac negru, caci mi se potriveau pe picior.

Si uite asa, in doua zile si doua nopti am reusit sa ma transform in mexicana!

M-am tot invartit si foit prin casa, nu stiu in ce scop, si din cauza asta am ajuns destul de tarziu la carnaval.
Am maturat cu privirea lumea din jur, nereusind insa sa individualizez costumele. Explozia de chipuri si personaje ma orbise. Imi trebuia timp sa-mi reglez respiratia, sa ma culeg de pe drumuri si sa-mi obisnuiesc ochii cu revarsarea de culori si lumini.

In acel an carnavalul s-a tinut tot la Casa de Cultura, insa in spatiul destinat discotecii.
Nu fusesem niciodata la discoteca de aici. Nici in alte discoteci nu fusesem.
Mi-a atras atentia un podium foarte inalt la care se ajungea pe niste scari flancate de diverse obiecte. Privindu-le de aproape mi-am dat seama ca e vorba de tobe … Pe acel podium trebuiau sa defileze mastile smile.gif

Luminile ce tasneau din tavan si de pe peretii laterali reusisera sa ma zapaceasca prin jocul lor aleatoriu. Totul era minunat, nou pentru mine, cu iz de sarbatoare adevarata.
Imi parea rau ca nu venisem mai devreme.

Lumea era cuprinsa de buna dispozitie; se dansa, se povestea in grup, se exclama, se vocifera, se manca ciocolata, se admirau costume si se faceau ultimele retusuri.

La un moment dat am auzit o voce in spatele meu : „Tu cine esti?”
M-am intors sa vad cine-i cel ce ma intreaba. Un baiat inalt, cu o banda neagra pe ochi si o palarie crem cu boruri savant rasucite, astepta sa-i raspund.

I-am zis cum ma cheama iar dansul a inceput sa rada. Am ras si eu. Intr-un final imi picase fisa … dorea sa stie ce personaj reprezint.
I-am zis ca-s Mexicana.

M-a intrebat daca nu vreau sa concuram impreuna … Banditul si Mexicana.

Am ramas o secunda pe ganduri. Nu-mi puteam da seama cine e. L-am intrebat cum il cheama. Mi-a raspuns si apoi a adaugat ca nu am de unde sa-l cunosc pentru ca nu-i din oras. Ca sa ma lamureasca totusi mi-a zis ca-i verisorul lui Sorin.
„Care Sorin?” am intrebat nedumerita.
Mi-a zis un nume de familie, dar cu acel nume existau zeci de persoane in oras.

Se pornise muzica si se iscase larma. Probabil ca urma prezentarea costumelor. Iar eu nu ma inscrisesem inca pe lista invatatoarei ce se ocupa de intreaga ceremonie.

„Nu vrei sa concuram impreuna?”, m-a intrebat din nou el facand cu greu fata decibelilor imprastiati de boxele din sala.

I-am facut un semn aprobator cu capul.

Am concurat impreuna si tot impreuna am urcat pe podium pentru a ne lua premiul.
„Banditul si Mexicana” … zambesc cand ma gandesc. A trecut o vesnicie ridicata la patrat.

Imi amintesc ca salul de lana imi tot aluneca de pe umeri. De vina era materialul rochiei. Banditul imi sesizase nervozitatea. La un moment dat mi-a dat de inteles ca mexicanele nu poarta salul asa cum il port eu.
„Dar cum il poarta?” l-am intrebat curioasa.
„Incrucisat pe piept si legat la spate” a raspuns dansul extrem de prompt.

Am meditat pret de o secunda. Asta ar putea fi o idee buna, mi-am zis in gand.
Am incrucisat salul si i-am dus capetele la spate dar nu le puteam innoda din cauza ca varful salului si franjurile mi se bagau intre degete.
Atunci Banditul m-a ajutat. M-a intors cu spatele printr-o rasucitura incredibil de usoara, a ingenuncheat si in doi timp si trei miscari l-a legat strans la spate.

Secventa asta o tin bine minte. O si revad reluata parca cu incetinitorul.
S-a ridicat si a zis : „Acum esti o doamna, senorita!”

Am inceput sa rad. Nu stiu daca din cauza jocului de cuvinte sau din cauza ca m-am simtit dintr-o data foarte usoara, cu mainile libere, fara grija salului, sau din cauza sentimentului ciudat ce ma inundase … realizam cat de placut e ca cineva sa aiba grija de tine.

Toata seara Banditul m-a tras efectiv dupa dansul. Ma sacaia faptul ca nu-si scotea nici o clipa de pe ochi masca neagra de catifea. Nu-mi puteam da seama cum arata.
La sfarsitul festivitatii de premiere i-am zis ca ma duc la grupul meu, adica la cei de pe strada noastra, dar el a protestat spunand ca asa, de unul singur, isi pierde din aura de bandit.
Nu am avut incotro si am ramas impreuna.

Carnavalul s-a terminat, Banditul m-a condus acasa … nici cand i-am spus noapte buna nu si-a scos masca de pe ochi.

Aveam sa-l revad cu totul intamplator, peste trei ani, intr-o tabara. El a fost cel care m-a recunoscut.
Am fost dezamagita sa-l privesc in fata … nu mai pastra nimic din aura Banditului ce-mi innodase salul spunandu-mi: „Acum esti o doamna, senorita”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s