Édouard Vuillard … secvențe solare

Vuillard - L'Entrée de la Villa, 1903, oil on canvas, 77.5 x 58.5 cm - Tehran
Édouard Vuillard, L’Entrée de la Villa (1903)

Contemporary Art Museum, Tehran
*

In mod oficial a inceput primavara, daca e să consider echinocțiul de primăvară drept linia de start a acestui anotimp devenit sinonim cu speranța unui nou inceput si a regenerararii Naturii din care, vrând nevrând, facem și noi parte.

Dar primavara reprezinta totodata antecamera verii, adica acel spațiu temporal in care soarele isi pregateste combustia ce va culmina in punctul de ardere al lui august.
Ca o armata in ofensiva, ne solicita la maximum intreaga ființă, însă pe plan afectiv toate vor aștepta ca toamna sa-si deschida porțile-i zăbrelite de culoarea aramei pentru a intra in sipetul memoriei.

Nu stiu daca in pictura lui Édouard Vuillard de la Muzeul de Artă Contemporană din Teheran e vară sau primăvară, dar orice anotimp ar fi, de acolo, din rama tabloului, culorile degajă vitalitate.

Putini știu de existenta picturii L’Entrée de la Villa, si mai putini cei ce știu că respectiva operă se află la Teheran.

Édouard Vuillard (1867-1940), pictor francez asociat grupului Nabis, nu reprezinta un nume binecunoscut publicului de rând, nici macar celui francez :), si nici nu e destul de bine reprezentat in muzeele pariziene. Multe din operele lui se afla expuse peste ocean, in intreprinzatoarea Americă.
Unul, din fericire, s-a ratacit în Iran.
Culorile explozive ale picturii se armonizează perfect primăverilor de pe tărâmul vechii Persii, anotimp în care narcisele, liliacul, stânjeneii, zambilele, trandafirii, panselele, iasomia, si bineinteles mult îndrăgitele lalele, isi concureaza la zecimi de milimetru parfumurile si culorile.

Numele acestui grup post impresionist a fost luat fie din ebraica, fie din araba, în ambele cuvântul „nabi” insemnand același lucru : profet.
Poate că tinerii pictori ce l-au înființat s-au dorit a fi niste „profeți ai culorii”, si, de ce nu, niste inovatori ai schemelor cromatice.

Pictura lui Vuillard imi creeaza un deja-vu datorita fotoliilor din nuiele, si mă poartă cu gândul acasa.
Asemănarea cu fotoliile pe care le aveam, și încă le avem, e atât de izbitoare încât acționează instantaneu ca un catalizator al amintirilor.
De fiecare data când o privesc imi amintesc altceva, secvențe solare dintr-un timp incredibil în care viața mea avea aromă de cimbru și gust de ness-cafe.
În care eram plină de prea multă energie și făceam planuri imposibile, pe care a doua sau a treia zi le dădeam uitarii, în care flirturile aveau adeseori un romantism decent ce acum mă face să zâmbesc, în care Everestul reprezenta un obiectiv prea mic pentru a-i acorda importanță, căci in față aveam întreaga viață și nu știam cum trebuie să o escaladez.

… nici acum nu cred să fi învățat pe deplin cum :)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s