Tamara de Lempicka, Studio in the Country (1941)
Musée des Beaux-Arts de Nantes – France
*
se făcea că aveai același gând cu mine
într-un joc al probabilităților pe care îl bănuiam măsluit din start.
oare cine ar fi avut interesul să ne scoată de pe orbita cotidiană
și să ne arunce față în față într-un experiment dublu orb ce nu folosea la nimic ?
matematica nu mai putea da răspunsuri satisfăcătoare la ceea ce mă îndoiam deja
iar vibrația aurie a toamnei târzii îmi tatua pe inima simboluri necunoscute,
fiecare puls transmițându-mi o stare de neliniște pe care nu mai trăisem până atunci.
o stare de alertă continuă se suprapunea peste cele mai mărunte gesturi ale mele,
lucrurile pluteau în aer așa cum pluteau norii pe cerul nefiresc de albastru al lui octombrie,
mânați din urmă de aerul rece al stepei.
dincolo de linia orizontului se întindea Nordul,
Nordul acela neîmblânzit, necântat de poeți,
și de care eram legată prin fire nevăzute.
mă exaspera ideea că ai aceleași gânduri pe care le credeam doar ale mele,
că simți în același fel cum rugina viței de vie se scurge in vin
că lumea întreagă călătorește într-un balon de săpun
umflat de ambiții și țeluri stupide.
că doi oameni legați prin sentimente
funcționează pe principiul vaselor comunicante.
că tot tam tam-ul ăsta denumit pompos ”existență”
e ca un bâlci zgomotos cu gust de semințe prăjite și marțipan.
că definești în același fel dinamica uitării, începutul, sfârșitul,
ploaia, deziluziile, culorile sau nevoia de a fi bun.
că totul, absolut totul, deși aparent scăpat de sub control,
e dirijat de undeva din adâncul nostru cel mai adânc
acolo unde nu există îngrădiri
și fericirea devine tangibilă prin simplul fapt ca-i întrezărim existeța.
uneori mă surprindeam că refuz să mă gândesc la ceva anume
și-mi impuneam să mă preocupe altceva, cum ar fi de exemplu energia eoliana,
coloranții naturali, proza interbelica, războaiele lui Ginghis Han
sau vreun instrument muzical foarte puțin cunoscut
la care azi nu mai cântă aproape nimeni.
nu știu cum se făcea că aveai același gând cu mine
iar eu mă chinuam să demonstrez că nu-i așa …
Rezonanțe Imposibile 
Greșit ! Nu trebuie să demonstrezi nimic ! Când se întâmplă, să te bucuri că ești într-un acord imaterial, că împarți același gând cu cineva. Și atât.
ApreciazăApreciază
Mi se pare superb să fi gând la gând cu cineva, dar depinde cu cine și în ce moment! ;)
Aici e o figură de stil, căutai doar să ascunzi pudic o tresărire, cred.
ApreciazăApreciază