octombrie cu grație de felină

*

 

Atunci cand toamna isi face simtita prezenta prin aromele de fructe date in pârg, sau prin stropii de ploaie ce se preling pe frunzele parca iesite din atelierul unui pictor impresionist, amintirile din anii de scoala si din vacantele ce au trecut prea repede pentru a le simti cu adevarat gustul de nepăsare si lipsă de griji, ma inunda din toate partile.
Nu le pot povesti pe toate, desi as vrea … as vrea ca prin exercitiul scrierii sa retraiesc macar o particica din ceea ce e imposibil sa mai traiesc acum.
An de an ma schimb si sunt constienta de propria mea schimbare dar, undeva in adanc, exista un miez nesupus nici unei schimbari. Toate firele fiintei mele duc acolo, la cutia neagra ce a rezistat impactului cu viata … locul de unde-mi pot recupera copilaria.

Da, era  o zi de toamna. O zi incredibil de insorita pentru sfarsit de octombrie. Copacii aproape ca nu mai aveau frunze iar diminetile isi lasau bruma argintie pe crengile dezgolite si pe iarba uscata, conferind temporar peisajului o lumina rece, diamantina.
Dar dupa vreo doua ore vremea se incalzea incredibil de mult si, in jurul pranzului, aveam senzatia ca ma aflu din nou la sfarsitul lunii august.

Cercul de desen isi incepuse activitatea de cateva saptamani bune si urma ca in acea zi profesorul sa ne duca la un targ in aer liber ce se tinea la marginea orasului.
Urma sa mergem cu Enola Gay, numele sub care era cunoscut aerodinamicul autocar al echipei locale de fotbal, un vehicul prea chic pentru orasul nostru si incompatibil cu toate standardele esteticii socialiste.
Deci nu e de mirare ca asteptam cu emotie sa ne suim in jinduitul autocar cu care se plimbau ‘celebritatile’ autohtone.

Profesorul ne dusese la târg cu scopul de a ne face cunostinta cu mesterii populari si creatiile lor.
Chilimurile, fețele de masa cu broderii inflorate, ceramica simpla sau cea smaltuita, impletiturile din nuiele si pănușe, mici obiecte de bucatarie sculptate in lemn – unele decorate cu pirogravuri de o savantă complexitate, chimire țintate, piei de astrahan ce emanau un miros specific, ba chiar si icoane pictate pe sticla, ne faceau sa exclamam la fiecare chiosc special amenajat.

Din nu stiu ce fonduri profesorul cumparase niste castronase adanci din ceramica, dar atat de mici ca le puteam acoperi gura cu palma.
La urmatoarea sedinta a cercului de desen fiecare a primit cate doua vase pe care urma sa le pictam din imaginatie. Un vas trebuia pictat pe interior, celalalt pe partea exterioara.
Mi se parea mai interesant sa pictez ceva pe fundul castronului … si mai usor :)  Deci am inceput treaba cu pictatul pe partea interioara a primului vas. Pentru a-l decora am ales trei culori : alb, negru si verde inchis. Motivele geometrice au fost inspirate cumva de un vas pe care il descoperisem in cartea de istorie din clasa a cincea.
Cand ne-am terminat ‘capodoperele’ profesorul a inspectat cu privirea rezultatele, dupa care a scos din dulap o cutie cilindrica ca de spray si a atomizat un lac fin peste picturile noastre. Ne-a spus ca le putem lua acasa ca amintire de la târg. A doua incercare insa urma sa intre in colectia scolii.
Sub stratul transparent de lac desenele capatasera o alta prestanta :)

Am dus castronul acasa si cateva zile l-am tinut pe masa unde-mi scriam temele.
Intr-o zi l-am pus pe banca din curte cu scopul de a-l desena, caci nu prea aveam ce face mai interesant.
Sora mea se juca cu pisica unor vecini.
Pisica asta, ca de altfel toate pisicile, ma calca pe nervi. Nu, nu era neagra. Era o pisica vargata, in nuante de cenusiu inchis si cenusiu deschis, cu ochii de culoarea chihlimbarului. Nu mai tin minte cum o chema in realitate dar sora mea o poreclise Tigruța.
La inceput ii tot dadea de mancare, crezand ca pisica-i flamanda, dar dupa cateva saptamani ne-am convins ca vecinii aveau grija de dansa si-i dadeau sa manance pe saturate. Ne-am dat seama ca Tigruța venea la noi din cauza ca nu avea cu cine sa se joace, sora mea fiind singura care-i satisfacea aceasta pofta … și Tigruța chiar avea pofta de joaca. Vecinii nu aveau copii, si probabil nici timp prea mult la dispozitia felinei.

Spuneam ca ma enerva. E adevarat. Dar e adevarat ca avea si ceva ce ma atragea, ceva ce apreciam si admiram la dânsa.
Rareori Tigruța se invrednicea sa manance la noi, dar cand bea cateva guri de lapte sau mesteca vreo chifteluta, se stergea tacticos pe bot si se uita la noi foarte serioasa, de parca luase parte la un dineu oficial.

Pisica asta niciodata nu miorlaia si nici nu se baga printre picioarele noastre. Venea pe tiptil in curte, se aseza pe trepte sau pe banca, si astepta cuminte sa iasa cineva afara.
Daca nu iesea sora mea, caci doar ea se juca cu pisica, nu reactiona in nici un fel. Astepta cuminte in continuare fara sa deranjeze pe nimeni.
Atunci cand sora mea iesea in curte, Tigruța se ridica de pe locul unde se tolanise in asteptarea ei  si o urma cu un mers de mare ducesa.
Avea un fel princiar de a pasi. De fapt, sincera sa fiu, pisica aceea avea ceva princiar in atitudine si privire. Nu exagerez daca afirm ca avea o demnitate umana.

De ce am intrerupt povestirea ca sa-ti fac cunostinta cu Tigruța ? Pentru ca pisica asta vargata mi-a demonstrat ca si animalele poseda inteligenta, ca nu actioneaza doar din instinct.

Prin usa intredeschisa auzeam cum suna telefonul. Am intrat in casa sa raspund. Era o colega de clasa cu care am stat putin la taclale.
Intre timp sora mea turnase niste lapte in castronelul meu si il daduse pisicii.
Cand am iesit din nou in curte am asistat la o scena interesanta : pisica terminase de mancat laptele dar continua sa se uite pe fundul vasului, ca si cum ar fi admirat decoratiile in alb-negru-verde.

Sora mea se distra copios si de abia putea sa-mi spuna printre hohote de ras : Madam Picasso, vezi ca ai dat-o gata pe Tigruța !
Nu am zis nimic si am luat castronul din fata pisicii, m-am dus in bucatarie, l-am spalat si l-am asezat din nou la mine pe masa.

A doua zi Tigruța s-a infiițat iarasi la noi. Am vazut-o ca statea acolo atunci cand m-am intors de la scoala.  Am lasat-o sa stea desi imi venea sa o prind de coada vargata si s-o invart prin aer.
Am intrat si iesit de vreo cateva ori, cu toate ca nu aveam nici o treaba pe-afara, doar sa vad cum reactioneaza pisica. Dar dumneaei era cufundata intr-o meditatie budista, profunda, si nu mi-a aruncat nici o privire.

Mai tarziu a sosit si sora mea. Tigruța s-a ridicat imediat si a urmat-o pana in cadrul usii.
Era teribila pisica asta. Niciodata nu intra in casa. Parca stia ca nu are voie.
Dupa ce s-a dezbracat de uniforma, sora mea a iesit sa se joace cu pisica. Dar pisica nu dorea sa se joace. O privea intr-un fel anume. Nu stiu cum de dânsa si-a dat seama ca Tigruța vrea sa manance din castronul pictat.
Chestia asta m-a infuriat si i-am zis ca nu-i dau voie sa puna mana pe strachina mea colorata.
Pisica asista la discutia noastra si ne privea de parca intelegea despre ce vorbim.
S-a apropiat de sora mea si i s-a lipit de picioare intr-un fel rugator.
Dânsa mi-a zis ca sunt inumana si ca vreau s-o chinui pe Tigruța pentru a ma razbuna pe toate pisicile care se tin dupa mine pe strada.
Mi-am zis ca nu are rost sa discut in contradictoriu si am dat sa intru in casa.
In acel moment Tigruța a reactionat in mod imprevizibil. S-a strecurat pe hol si s-a asezat pe preșul de sters picioarele. Am vrut sa o scot afara dar nu se dădea dusa. Am luat preșul cu tot cu pisica, cu gandul s-o arunc afara. Dar se prinsese strans cu ghearele de preș si nu cred ca as fi reusit sa o desprind.
Sincera sa fiu i-am admirat felul in care se confrunta cu mine si inteligenta de care dadea dovada.

In final n-am avut incotro si a trebuit sa fiu de acord sa-i dea sa manance din opera mea de arta :)
Dar ca sa nu ma retrag total invinsa de pe campul de lupta i-am zis ca-i voi aduce lapte chiar eu. Stiam ce aveam de facut.
Am turnat lapte pana la buza castronului. Castronul era destul de adanc, incapea mult lapte acolo si eram sigura ca pisica nu va putea sa-l bea pe tot … deci nu va ajuge sa vada desenul de pe fundul vasului !

Am pus castronul plin ochi pe scarile de la intrare. Pisica s-a apropiat, s-a uitat la vas, s-a uitat la mine, a inconjurat de doua ori vasul, s-a uitat din nou la mine si si-a zbarlit nervoasa mustatile.
In acel moment am stiut, nu spun am simtit, spun am stiut deoarece am stiut ca pisica mi-a ghicit gandurile.
Au trecut cateva secunde de suspans dupa care am asistat la un eveniment memorabil pentru mine.
Tigruța s-a apropiat de castron, a pus o labuta pe marginea lui, l-a inclinat usor si a lasat sa se scurga tot laptele pe scarile de beton.
Ma uitam fascinata cum isi duce la capat operatiunea. Cand s-a scurs aproape tot laptele a lasat vasul sa se reaseze in pozitia initiala, l-a lins tacticoasa, dupa care s-a asezat cu capul exact deasupra lui si a inceput sa-l priveasca fix.
Nu stiu ce vedea in desenul meu. Nu stiu daca ii placea ( si scriind aceasta chiar zambesc la gandul ca ar fi putut exista o astfel de posibilitate) sau daca nu cumva motivul geometric, sau combinatia de culori, ii aminteau de ceva (asta in cazul in care pisicile, nu doar oamenii, au amintiri).

Actiunea Tigruței m-a bulversat, mi-a rasucit gandurile, mi-a provocat furnicaturi pe dosul palmelor si dureri la radacina parului.

Nu stiu cat timp a stat nemiscata pe marginea castronului, dar cand s-a ridicat de acolo a venit langa mine, iar eu stateam in picioare intepenita ca o coloana in stil doric, și și-a incolacit coada de piciorul meu.
Nu stiu. Era un semn de multumire? O dorinta de a o baga in seama, de a o mangaia? Un gest reflex fara vreo semnificatie anume?

In orice caz, m-am aplecat si i-am mangaiat coada bicolora si spatele moale ca de catifea.
Tigruța m-a privit cateva secunde prin fanta chihlimbarie a ochilor, s-a desprins de mine si cu o gratie de balerina a traversat curtea si s-a indreptat spre casa stapanilor ei.

Am ramas in continuare impietrita, cu mintea golita, intr-o stare de cvazi-amnezie.

M-a trezit vocea tatei care se intorsese de la serviciu :
– Ce-i cu mizeria asta aici? Nu-i nimeni acasa sa curete treptele?

De abia atunci am constientizat dârele de lapte, unele uscate pe alocuri, si frunzele galben oranj ce cazusera din teiul din fata portii si se lipisera pe betonul umed.
Un colaj interesant, mi-am zis in gand si am zambit rememorand actiunea Tigruței.  Insa nu am apucat sa-mi duc gandul pana la capat caci o rafala de vant iscata pe neasteptate l-a spulberat fara urma.

… urma a rămas in inima mea.

Anunțuri

11 gânduri despre „octombrie cu grație de felină

  1. Ah, uite ca o vazusem, postarea despre pisica din copilarie ! Dar parca ti-am si scris un comentariu la articol sau ma inseala memoria ?
    Scuze, sunt cam ravasita, inca nu mi-am revenit dupa scurta calatorie, am avut foarte multe de facut cand am revenit.

    Apreciază

    • Mai mult ca sigur s-a ratacit printre spamuri si-am sters la gramada.
      Intr-una din zile m-am pomenit dis de dimineata cu 365 de spamuri fix !
      Le-am sters dar … pana la pranz m-am pomenit cu inca 165 … am crezut ca fac infarct :)

      Ce spuneai in acel comentariu ?

      Apreciază

  2. Pingback: JURNAL DE FEMEIE - Pagina 16 - Zinnaida

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s