la pod

Georges Pierre Seurat, The Island of La Grande Jatte (1884)

 

Spuneam aici ca lumina dupamiezii ce se intindea lenesa de-a lungul raului Zayande Rud, dand un plus de roseata caramizilor Podului Khaju, mi-a amintit de un alt pod, un pod ce acum nu mai exista in lumea reala. Exista insa in memoria mea si in memoria altora de-o seama cu mine.
………

Eram la cumparaturi si, trecand prin piata, atentia mi-a fost atrasa de cativa pensionari ce vociferau in cor. Numi dadeam seama ce s-a intamplat. M-am oprit pe cealalta parte a trotuarului si-am tras cu urechea la ce spuneau. Franturi de cuvinte, intrerupte de negatii si exclamatii, au ajuns pana la mine.
Nu-mi venea sa cred.
Daca intelegeam bine, si ulterior m-am convins ca am inteles, o echipa de genisti venise in oras pentru a arunca in aer podul de fier … un vechi pod de cale ferata, neutilizabil, ramas in picioare dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Nu departe de acest pod se construise un altul, din beton, insa podul cel vechi avea valoare sentimentala pentru mine si altii din generatia mea.

… la pod.

La pod era locul unde plecam cand chiuleam de la scoala. La pod ne intalneam spre asfintit in vacantele zapusitoare si stateam la discutii pana la miezul noptii. Mese rotunde, mai interesante decat cele televizate, se desfasurau aici, la pod.
La pod isi dadeau intalnire duminica indragostitii.
La pod era locul unei libertati totale caci inafara noastra nimeni nu se aventura sa treaca peste traversele lipsa, sau cele rupte, prinse pe niste tevi metalice ruginite.

Podul fusese sprijinit pe piloni masivi din piatra. Pe locurile cu piloni se putea sta in voie. Aveau cateva scari si o mica „terasa”. Pe fiecare pilon se strangea cate o gașcă. Un mic regat de o noapte. Persoanele interesate migrau de la un grup la altul in cautarea unui subiect de discutie interesant, pentru bârfe si ultimile stiri locale, in cautarea unui partener/partenere, sau pur si simplu din plictis.
Fetele si baietii strânși in amurg pe piloni, cu pielea arsa de soare, mai mult dezbracati decat imbracati, ma duceau cu gandul la liliecii atârnați in pesteri … acelasi abandon al trupului. Carnea inceta sa mai fie carne. Dincolo de ea puteai vedea spiritul.

Ce poarta magica se deschidea in asfintit acolo, la pod, de puteam percepe lumea in acel fel ? … n-am sa aflu niciodata.

Mirosurile de menta, de mâl, de pelin, de mure negre si calcar incins de soare, mi s-au infipt ca un fier rosu in memorie. O combinatie olfactiva ce mi-a chinuit de multe ori visele. Poate ca una din cele mai importante peceţi ce-mi atesta apartenenta la un spatiu geografic.

La pod … doua cuvinte ce rezuma un mini-capitol al adolescentei mele.

Aproape ca am alergat in drum spre acasa. Mi-am schimbat hainele si tot intr-o fuga am ajuns la pod. Dar ajunsesem prea tarziu.
Soldati in termen si genisti cu aparate de receptie ‘incercuisera’ zona. Ocupasera ambele maluri si nu lasau pe nimeni sa se apropie de zona periculoasa.
Din locul unde stateam impietrita si pana la pod cred ca erau mai mult de cincizeci de metri.

Sperasem sa-l mai pot trece inca o data, sa-mi iau un adio fortat. Dar nu a fost sa fie.

Genistii comunicau prin radio. Am zarit doi cum se cațără pe piloni si montează dinamita. O gramada de gura-casca, de la mic la mare, se stransese in locurile accesibile. Toti incercau sa vada cat mai bine. Cateva doamne in varsta depanau amintri legate de pod, de razboi, de tineretea lor … cei tineri ascultau fermecati si puneau intrebari.
Dintr-o data podul capatase dimensiuni neobisnuite. Dintr-o data oamenii il bagau in seama. Nu mai era mormanul de fier vechi incins de soare pe care nu se putea trece cu picioarele desculte. Nu mai era locul unde se intalneau toti golanii.
… devenise important prin evenimentul ce urma sa se intample nu peste mult timp.

Aveam impresia ca am nimerit intr-un stup supra-aglomerat. Zumzetul vocilor, initial melodios, punctat de râsete, suspine si pauze lungi, devenise insuportabil ca intensitate.
Multimea din jur crestea ca numar iar starea de surescitare a privitorilor crestea exponential.

Am facut tot posibilul pentru a ma izola virtual de cei din jur. Spre fericirea mea nu zarisem nici o cunostinta, nici un coleg sau o colega de scoala, nimeni cunoscut … deci puteam fi impreuna cu mine insami.

Ii urmaream pe soldati cum cara cutiile cu dinamita. Toti imi pareau la fel, de parca ar fi fost clonati dupa un model unic.

Ce departe era podul!
Apa tulbure, dupa ploile din ultima saptamana, il oglindea cu precizie. Aveam in fata ochilor o imagine care aducea mai degraba cu o fotografie de epoca, acele fotografii sepia din albumele bunicilor.

Un ofiter cu portavoce controla malul pe care eram. Anunta ca peste cateva minute va avea loc detonarea si atentiona ca nimeni sa nu se deplaseze in zona cu grad de pericol. Din loc in loc soldati cu echipament special inchideau orice drum de acces, nu care cumva vreun zapacit sa se apropie de pod.

Impregnata de gravitatea momentului priveam pilonii din piatra. Nu aveam sa-i mai vad de acum incolo. Ascunsa mea latura autistica, ce ma facea ca uneori sa fiu mai legata de obiecte decat de oameni, iesea cu furie la suprafata.
Dinamite cilindrice alburii, ca niste moaţe de par, fusesera montate pe verticala si orizontala.

Pe gramada de prundiș pe care stateam mai urcasera doi tipi. Ma indispunea prezenta lor acolo. N-au stat mai mult de un minut. Posibil sa-si fi dat seama ca doream sa fiu singura, posibil sa fi reperat un alt loc, cu vizibilitate mai buna, pentru a urmari evenimentul.

Din cand in cand amintiri legate „de pod” se peregrinau prin fata ochilor. Unele imagini treceau cu o viteza fantastica pe langa mine. Scufundata in trecut pierdusem contactul cu prezentul.

Nu cred sa fi auzit prima explozie. Nu-mi aduc aminte sa fi auzit ceva. Am vazut doar cum se crapa podul. Explozia nu avea nimic din spectaculozitatea celor din filme. Era prima explozie reala pe care o priveam si eram uimita de banalitatea ei.
Dupa cateva secunde am auzit zgomotul celei de-a doua explozii. Bucati de piatra si fier au fost azvarlite in lateral, dar nu cu mare forță.
Nici de data aceasta ceva spectaculos, ceva care sa aduca cat de cat cu scenele din filmele de razboi.

Capul de pod, bine infipt in mal, ramasese la locul lui. Cei doi capi de pod nu fusesera dinamitati. Intre ei, pilonii sfaramati ofereau imaginea unei guri știrbe. Fieraria ruginita cazuta in apa intregea imaginea.
Nu peste mult timp i-am vazut din nou pe genisti invartindu-se pe langa ramasitele podului. Probabil ca verificau daca au explodat toate dinamitele.

Spectacolul se terminase. Lumea pleca acasa.
Am ramas pe mal. Nu eram singura care a ramas acolo. Zeci de persoane continuau sa priveasca si sa discute. Oameni ce nu se vazusera cu anii se reintalnisera la pod. Unii isi dadeau numarul de telefon, altii incropeau o iesire la iarba verde sau o cina impreuna la sfarsit de saptamana … iar altii isi reluasera cine stie ce disputa de pe vremea cand erau liceeni.

Ce ciudata si diversa e fauna umana ! Nici un animal nu intrece in adaptabilitate omul. Gandul acesta mi-a venit dintr-o data si m-a facut sa simt ceva ca un fir subtire, taios si rece, prin inima.

Free website hit counter