domnișoara Diana (1)

imagine – Enya Pete
Natură statică (în tempera)
*

Terminasem prima clasa de scoală generală si încă din iarna mama imi promisese că mă va lăsa in tabara la mare, insa cu o conditie : daca grupul de la scoala noastra va merge insotit de o învatatoare cu care era prietena.
Sfârsitul trimestrului se apropia fara sa stiu daca respectiva învatatoare avea de gând sa mearga in tabara ori ba, insa atât de mult am insistat ca mama sa-mi plateasca biletul încât nu a avut încotro … din pacate conditia pusa anterior nu fusese anulata.

Dupa mai multe zile de asteptare am rasuflat usurata.
Desi ramasese mai bine de o saptamâna pâna in ziua plecarii, începusem sa-mi împachetez hainele intr-o valiza mica pe care aveam de gând sa o iau cu mine.  Aranjam pe rând tricourile, hanoracul, puloverul, camasile, prosopul, slapii pentru plaja, costumele de baie, sapunul, samponul si alte maruntisuri …

Plecarea a avut loc la prima ora a diminetii si dupa o calatorie in care am privit avida pe geam la peisajele ce se derulau prin fata ochilor, dupa ce am trecut peste podul de la Cernavoda – fapt ce a constituit pentru mine cel mai important eveniment al anului, am ajuns in tabara.

Mirosul de apa sarata, de mâl, de caise coapte si de cafea proaspat făcută, invaluiau incinta in care un catarg inalt astepta sa se inalte drapelul.

Eram cea mai mica din grupul de copii de la scoala noastra, dar nici in grupurile de la alte scoli nu am vazut pe cineva de vârsta mea.
Eu treceam intr-a doua iar cei mai apropiati ca vârsta erau doi baieti care treceau intr-a patra. Restul copiilor erau de la a cincea in sus.
Dar pentru mine acest lucru nu a constituit un handicap, ba dimpotriva, s-a transformat intr-un avantaj.
Fiind cea mai mica restul copiilor incercau sa aiba grija de mine si ma rasfatau cu de toate :)

Dupa ce am mâncat micul dejun si am dormit vreo trei ore, cam pe la prânz, ne-am strâns in curte.
Directoarea, o doamna inalta cu parul permanent cât o claie de fân rascolita de vânt, ne-a prezentat comitetul de tabară. Ne-a citit programul pe urmatoarele zile.
Trei puncte prezentau interes pentru mine : vizita la delfinariu, parcul Luna din Mamaia si focul de tabara din ultima zi.

Am fost impartiti pe grupe. Eu am cazut in ‘grupa doi’.
In afara invatatorilor si profesorilor in tabara erau câteva fete din Bucuresti, de la Liceul Pedagogic, ce venisera sa-si faca practica aici.

Ne-am incolonat pe grupe si directoarea ne-a prezentat indrumatorii. Vocea ei de ‘căpitaneasă’ suna comic pentru mine : „Atenție, grupa doi! Azi veti merge la plaja cu domnișoara Diana.”

Am privit-o pe fata din fața noastra.
Inalta si zvelta, cu un tricou negru mulat pe corp, cu ochii de o nuanță incertă de verde, cu parul șaten spre blond, parea ca stă gata sa se frânga in bataia vântului ce incepuse sa bata cu destula putere. Vântul îi rasfira pletele usor ondulate.
In acel moment m-am gândit la o salcie plângatoare.
Pe departe, domnisoara Diana era cea mai frumoasa persoana de sex feminin din intreaga tabara.

Ne-a vorbit câteva minute apoi ne-a trimis sa ne pregatim pentru plaja.
Dupa o jumatate de ora ne-am adunat din nou in curte. Ea ne-a asezat in rând, doi cite doi,  m-a luat de mâna si a zis : „sa mergem!”

Ma aruncasem in valurile marii cu o incredere deplina. Stiam sa inot, chiar destul de bine, si asta ma facea sa nu par chiar asa de mica si neajutorata in ochii unora din clasele mari dar care nu stiau sa inoate.
Imi placea sa stau cu spatele la mare si sa astept sa vina câte un val mai puternic care sa ma duca la țărm.

Domnisoara Diana m-a luat pe cearceaful ei si spre surprinderea mea a scos din sacosa de plaja câteva podoabe colorate si mi-a zis : „Uite, astea le-am luat pentru tine. Acum iti voi prinde parul cu ele. Stai asa si nu te misca.”
Nu am avut timp sa ripostez prin cuvinte. Mâinile ei indemânatice au inceput sa-mi rasfire suvițele de par si sa mi le prinda in pozitii ciudate. Dupa câteva minute am avut senzatia ca pe capul meu cineva cladise un turn, pe care îl simteam gata sa se prabuseasca.
Cu mâinile am pipait ‘constructia’. Nu-mi putea da seama cum arata.
Domnisoara Diana a deschis oglinda ei si am putut vedea o coafura ce semana cu o caracatita impodobita cu flori si clame colorate :)

Prima zi a trecut foarte repede.
Nici nu stiu cum se facuse seară. Am intrat in cantina pentru masa de cină. Priveam nedumerita in jur neștiind la ce masa sa ma asez.
Vocea domnisoarei Diana s-a auzit clar la doi pasi distanță : „Nu vrei sa stai cu mine la masa?”
Am dat din cap ca da.

Ne-am asezat lânga o masa foarte aproape de cele doua cabine telefonice din cantina.
Nu stiu ce o facea pe domnisoara Diana sa se poarte asa cu mine. As fi vrut sa o opresc sa-mi puna in farfurie sau sa-mi taie mâncarea. Eram destul de mare si ma puteam descurca singura, insa nu reactionam in nici un fel ca nu cumva sa o supar.
In tot timpul acesta ea imi punea intrebari iar eu ii raspundeam printre înghițituri.
A doua zi, dimineata, la prânz si seara, m-a luat din nou la masa ei.

Privind retrospectiv lucrurile, de la distanta pe care mi-o ofera vârsta mea de azi, cred ca Diana nu se simtea bine in compania colegelor ei. Poate ca bănuia invidia lor, sau poate ca pur si simplu dorea sa-si reverse bunatatea asupra cuiva si norocul cazuse pe capul meu …

A treia zi dupa masa a venit o echipa de la radio. Doreau sa faca un reportaj despre tabara si sa ia interviuri.
Reporterul, un tip cu parul inchis la culoare si mustață, si-a adus aparatura de inregistrare in sala mare si le dadea indicatii celor doi insoțitori unde sa o monteze.
Domnișoara Diana tocmai intrase pe usa.
Radio Vacanța, asa il voi denumi in continuare pe reporter, a strafulgerat-o cu privirea. Ea nu l-a observat deloc. A iesit imediat. Probabil ca nu gasise pe cine cauta.
Eram la mica distanta de Radio Vacanța si îi puteam urmari foarte bine privirile.
In urmatoarele minute sala s-a umplut, si, pentru a doua oara, domnisoara Diana a intrat in incapere cu mersul ei unduitor si zvelt.
Reporterul nu-si dezlipea privirea de pe dânsa.
Imediat a intrat in vorba si, foarte volubil, a inceput sa-i povesteasca ceva, iar apoi, in gluma, sa-i ia un interviu fictiv.

Dupa ce s-a incheiat inregistrarea cu copiii din tabara l-am vazut ca vorbeste din nou cu domnișoara Diana si că se straduie din răsputeri să o facă pe interesantul.

Din când în când ea arunca un surâs greu de descifrat, însă doar atât.

Anunțuri

5 gânduri despre „domnișoara Diana (1)

  1. Pingback: Doi ani de poveste parfumată…La mulți ani frumoși! « Mirela Pete. Blog

  2. Domnișoara Diana, frumoasă ca o salcie plângătoare, care-și răsfrângea deplina grijă și bunătate către tine…ce fericită trebuie să fi fost , mai ales că toate astea se petreceau la mare, iar tu înotai bine și vremea era splendidă! Îmi pare ciudat cum copiii (unii, nu toți) observă atât de bine niște lucruri specifice comportamentului adulților. Cum era privirea reporterului , care a observat-o rapid pe frumoasa domnișoară Diana, cum a început să devină penibil atrăgându-i atenția. Aștept cu nerăbdare să citesc continuarea.
    Mă bucur că ai ilustrat cu una din frumoasele picturi ele Enyei mele, îmi place mult culoare folosită de ea aici.

    Apreciază

    • Dupa cum bine stii, copiii au o acuitate deosebita.

      Am ales desenele Enyei deoarece e vorba de o intamplare din copilarie si ce altceva ar fi fost mai potrivit decat picturile unui copil?
      Imi place sa cred ca la varsta aceea vedeam si eu lumea in aceleasi culori vibrante in care a vazut-o fata ta.

      Apreciază

  3. Pingback: E martie « Mirela Pete. Blog

  4. Pingback: Primăvară « Mirela Pete. Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s