moriko (3)

 

Dan continua să povestească ca și cum ar fi fost de unul singur în cameră. Nimeni nu îndrăznea să-l întrerupă. Îl ascultam și eu în timp ce priveam prin fereastră cerul plumburiu din care niăte fulgi albi, incredibil de pufoși, se cerneau alene prin aerul îmbibat de umezeală.

„Vorbeam de unul singur și-mi spuneam cu voce tare că știu că ea e acolo.
Polonezul venise mai aproape și se lăsase în genunchi alături de mine. Mi-a prins fața cu o mână și s-a uitat pentru câteva secunde în ochii mei. Apoi m-a luat de mână și m-a băgat pur și simplu în cabină. A pornit motorul fără să-mi spună încotro are de gând să se ducă. După câteva minute a oprit în fața unei porți. Câinii au început să latre. O voce de bărbat batrân a răzbit de dincolo de poartă.
Poarta s-a deschis și doi ochi înfășurați într-un fular de lână ne priveau întrebatori printre fulgii mari de zăpadă.
Polonezul vorbea apăsat iar moșul asculta cu ochii mari larg deschisi în noapte.

Da, el știa unde e mormântul bunicii lui Moriko. Oricine din sat știa unde e mormântul.
A inchis poarta cu zăvorul și a venit împreună cu noi.
Ne-am urcat în cabină unul lângă altul. Când am ajuns la cimitir am văzut că zăpada acoperise cu totul urmele noastre. Nimeni nu și-ar fi putut da seama că cineva fusese acolo cu jumatate de oră înainte.
Moșul mergea înainte iar noi în urma lui.
Treceam printre mormintele înfășurate în giulgiuri imaculate de nea când el s-a oprit și ne-a aratat spre dreapta un mormânt.
Nu știu ce speram să se întâmple. Sau mai bine zis speram să se întâmple o minune deși eram conștient că se va întâmpla ceva rau.
Am început să dau la o parte zăpada cu mâinile. Moșul și polonezul făceau la fel.
La un moment dat de sub zăpadă am zărit căciula lui Moriko … căciula ei din lână moale și pufoasă, cărămizie … și de sub ea bretonul ei negru …
După aceea n-am mai văzut nimic.”

„De ce? Ai leșinat ?”  a întrebat o voce din cameră.
„Nu” a răspuns Dan. ” Moșul și-a scos fularul și mi-a acoperit capul și ochii. Deși mă zbăteam să scap din mâinile lui el mă ținea strâns. Simțeam că mă sufoc sub fular. Firele de lână îmi intraseră în nas și în gură. Urechile îmi țiuiau, îmi simțeam sângele cum lovește în timpane și-l auzeam pe polonez cum îngâna în limba lui …. Jezus Chrystus !…Jezus Chrystus!!

Polonezul m-a băgat cu forța în cabină apoi a blocat ușa ca să nu ies afara.
Totul se sfârșise. Visul nu mai era vis, se tranformase în realitate.
Ma gândeam că ieri pe vremea asta Moriko era vie, că poate lenevea somnoroasă sub pătură așteptând să vină dimineața… că poate își făcea planuri pentru noaptea de Crăciun … că poate, printre altele, se gândea și la mine …
Că ieri pe vremea asta ea era … era ca un fruct îmbietor leganându-se pe o ramură imaginară … că nu-mi rămânea decât sa întind mâna pentru a o avea.

Simțeam cum îmi amorțesc pomeții obrajilor. Ningea fara sfârșit. Fulgii acopereau parbrizul cu repeziciune iar mie nici măcar nu mi-a trecut prin cap să pornesc ștergătoarele să văd ce se petrece afara.

La un moment dat am auzit zgomot de motor. Venise o mașină. Dupa aceea a mai venit încă una. La câteva minute ușa de la cabină a fost deschisă de un milițian mai în vârstă.
M-a întrebat daca mă simt în stare să cobor.
I-am zis că da și am sărit afara, direct în zăpada care-mi ajungea mai sus de genunchi.

Câțiva metri mai încolo parcase o ambulanță. Știam că înăuntru se află corpul lui Moriko. Îmi ziceam încontinuu … e doar corpul ei.  Moriko va fi întotdeauna cu mine.
Priveam la oamenii din echipajul de miliție, la șoferul de pe ambulanță, la polonez și la moșul cu capul descoperit. Toți mi se păreau că se mișcă cu încetinitorul. Imaginile erau din ce în ce mai încete.

La un moment dat am auzit vocea cuiva. Era medicul legist, cred ca era legist. Mi-a zis că vrea să-mi facă o injecție. În mod automat mi-am dat jos canadiana și mi-am suflecat mâneca de la pulover.
Medicul a dechis un plic steril … a urmat înțepătura … mi s-a înfipt in creier.
Dar nu ca o durere fizică …. mai mult ca una psihica.
Mi-a zis că trebuie să mă ducă la spital pentru control. Îmi punea întrebari iar eu răspundeam aproape mecanic.

La spital mi-au luat tensiunea și o proba de sânge. Au văzut că sunt bine, că mă țin pe picioarele mele.
Urma sa merg la miliție să dau o declarație.
Ce absurd suna cuvântul ăsta : DECLARAȚIE.
Ce puteam să declar ? … că iubeam o fata și că în vis am vazut-o că moare. Că de aceea m-am trezit în miezul noptii … să împiedic un coșmar să se transforme în realitate. Dar nu l-am putut împiedica.

Jos mă aștepta o mașină ce trebuia să mă ducă la Miliție.
Pe hol l-am văzut pe polonez cum vorbea agitat cu o doamnă între două vârste. Mai târziu am aflat ca dânsa e translator oficial de limbă poloneză și că urma să traducă declarația polonezului.

Milițianul cu care venisem m-a condus într-o camera sărac mobilată. La masă stătea un civil cu fața rasă la sânge și cu părul tuns foarte scurt. De la primul contact al privirilor mi-am dat seama că nu-i ofițer. ”

„Ce vroia să afle de la tine? a întrebat o voce feminină dârdâind de frig și emoție.

Eu încercam să mă concentrez la ce povestea Dan dar în același timp mintea îmi rătăcea pe lungimi de undă și pe registre diferite. Peste vocea lui Dan se suprapunea vocea lui Moriko.
În caietul pe care mi-l dăduse numai cu câteva zile în urma găsisem câteva versuri ce-mi plăcuseră. Sub ele fusese notat în creion : pag 71.

” Vezi în oglinzi cum frumusețea piere
Și pe cadran cum clipele te vând,
Dar scris pe file gândul e-o putere –
Îl poți păstra și-l regăsești oricând.”

 

Anunțuri

4 gânduri despre „moriko (3)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s