moriko (2)

August Strindberg, The Town (1903)

*

Diriginta ne povestea în propozitii scurte ce se întâmplase cu Moriko. Cuvintele păreau să curgă pe lânga mine. Încercam fără succes să-mi închipui scenele … să reconstitui firul evenimentelor.
Mă uitam atent pe pereții clasei și ochii mi s-au oprit pe un citat din Lavoisier scris în limba franceză …. Rien ne se perd, rien ne se cree, tout se transforme.

Vocea dirigintei se estompase și de undeva din eter îmi răsuna în urechi râsul lui Moriko în acea zi în care mă întrebase cu un ton foarte serios : ” Ce a găsit Dan la mine că mi-a cerut să-i fiu prietenă? … tu ce crezi? ”
I-am răspuns pe un ton la fel de serios ” Nu cred că a găsit … cred că este în căutare … probabil că și-a dat seama că are ce căuta !”
Râsul i s-a rostogolit dintr-o dată din plamâni, și-a luat zborul în albastrul de septembrie, s-a înălțat până la norii care stateau gata de ploaie, s-a izbit de treptele acoperite cu frunze și castane sparte …. chiar Moriko însăși părea înfășurată în mantia unui râs neîncrezător.
Dar acel râs nu semăna cu râsul ei atunci când era și Dan de față. Atunci ea râdea într-un fel cu totul aparte … un râs cu efect tămăduitor.

Cineva îmi făcea semne agitate din cadrul ușii întredeschise. Era Tiberiu care gesticula într-un mod de neînțeles.
M-am ridicat și am mers pe hol. Acolo mai erau câțiva din clasa lui Dan. Tiberiu vorbea agitat.
„Mergem la mine acasa. Dimineata ai mei sunt la serviciu, așa că nu ne va deranja nimeni. L-am chemat pe Dan să ne povestească cum s-a întâmplat totul.”

Timpul își pierduse sensul cu care fuseserăm obișnuiți.
Ne-am răsfirat în sufrageria lui Tiberiu, care pe unde a apucat. Fetele au ocupat fotoliile și canapeaua, băieții s-au asezat turcește pe covor.
Tiberiu adusese o tavă cu căni mari pline cu ceai de tei și un bol cu vișine glasate.
Beam în tăcere ceaiul fierbinte și simțeam fiecare boabă de vișină cum îmi alunecă în jos pe gât.

Nimeni nu spunea nimic.
În tăcerea aceea soneria a sunat cu o stridență dureroasă. La câteva secunde a intrat în camera Dan.
Mă așteptam să-l văd cu ochii rosii, plini de lacrimi … să i se citească pe față o suferință evidentă.
Dar fața lui era asemenea unui cifru indescifrabil. Până și nelipsitu-i zâmbet era la locul lui.
S-a așezat și el pe jos, sprijinindu-și spatele de bibliotecă. Așteptam să înceapă să zică ceva. Ne uitam cu totii țintă la el, iar el se uita undeva absent pe fereastră.
La un moment dat una din fete a început să plângă în hohote punându-și capul pe genunchi.
Nimeni nu a întrerupt-o. Nimeni nu a zis nimic.
În atmosfera aceea care mie mi se parea ruptă din filmele lui Felini vocea lui Dan a răsunat straniu. Vorbea calm cu vorbe măsurate dar și cu o resemnare amestecată cu revoltă.

„N-am putut să fac nimic. Nimic. Absolut nimic.
M-am trezit pe la ora unu noaptea cu sentimentul că lui Moriko i se întâmplă ceva rau. Era un sentiment foarte puternic ce-mi provoca durere. Îmi simțeam unghiile ca si cum ar fi prinse într-o menghină și răsuflam din ce în ce mai greu. O vedeam pe Moriko în cimitir. Alerga printre morminte … iar în timp ce alerga corpul îi devenea tot mai străveziu. O vedeam cum se rarefiază si dispare.
Am aprins lumina trezindu-i și pe ceilalti din dormitor.
M-am îmbrăcat într-o clipă alergând împiedicat pe scari. I-am cerut pedagogului să deschidă ușa să ies afara. El nu pricepea ce se întâmplase. Mă întreba dacă mi-e rău si dacă vreau să mă ducă la doctor. Eram incapabil să-i explic ceva. Atunci el s-a enervat și mi-a zis că are răspundere și că nu poate să deschida ușa în toiul nopții ca să plec de capul meu.

Mintea îmi lucra febril. Trebuia să găsesc o cale de a ieși afară.
Găsisem ! … M-am urcat pe acoperișul internatului și de acolo, pe scara de incendiu, am coborât în curte. Am alergat în intersecție cu speranța de a găsi o ocazie care să mă ducă în satul lui Moriko.

Ningea din plin. Din când în când câte o mașina mătura cu farurile drumul ce se înzăpezise pe jumătate.
Degeaba ridicam mâna. Nimeni nu oprea. Aerul rece trecea ca un bisturiu prin mine. Creierul lucra fără pauză. Făceam tot felul de supoziții, care mai de care mai absurde.
La un moment dat a oprit un TIR. Am urcat aproape fără să văd figura șoferului. În cabina era cald și-mi era frică să nu mă ia somnul.
Șoferul a deschis un termos și mi-a turnat o licoare din care ieșeau aburi. Nu știu dacă era ceai sau cafea. L-am refuzat cu un mulțumesc mormăit.
El a insistat spunând ca la frigul de afara face bine sa bei ceva fiebinte.
De abia în acel moment l-am privit mai atent. Avea o barba blond roșcată și niște ochi cenusii, inteligenți. Pe măsura ce vorbea mi-a picat fisa că mă urcasem într-un TIR. Tipul vorbea românește dar cu un puternic accent străin.
L-am întrebat de unde e și mi-a răspuns plin de voioșie : Polska…

Se uita la mine și eu la el. M-a întrebat ce s-a întâmplat că la miezul nopții stăteam să prind o mașină de ocazie.
Nu știam ce aș fi putut să-i spun și nici cât de bine m-ar fi înțeles el pe mine.
Dar în starea disperată în care mă aflam am început să-i povestesc la întâmplare. Vorbeam despre visul meu, despre Moriko … povesteam lucruri ce nu aveau legătură unele cu altele.
TIR-ul mergea încet prin nămeți iar polonezul își trecea gânditor mâna prin barbă.
Mi-am zis că probabil își închipuie că sunt nebun. Probabil că în acele momente am fost nebun.
Nu-mi dădeam seama unde ne aflăm pe traseu sau câți kilometri au rămas până în sat. Drumul trecea prin spatele satului și mă gândeam că în momentul în care voi coborî habar nu am unde să mă duc. Nu știam unde e casa bunicii lui Moriko. Nu fusesem niciodată acolo.

La un moment dat polonezul a pus frână. A sărit afară strigând dupa o sanie care înfrunta si ea troienele, pe partea cealaltă a carosabilului. Aerul rece a intrat dintr-o dată în cabină. De afară se auzea vocea polonezului și cea a căruțașului. Nu puteam să le disting vorbele. Mă simțeam obosit, fără putere, cu creierul într-o stare vecină cu dizolvarea.

Polonezul a intrat zgribulit în cabină. Și-a tras pe el un pulover gros. De undeva din spate a scos o canadiană și mi-a pus-o pe genunchi. Am văzut că a schimbat direcția, intrând în sat. Nu cred că TIR-urile aveau voie să se abată de la drumul european specificat în foaia de parcurs.
Conducea încet cu un picior mereu pe frână. Când a oprit mi-am dat seama că suntem la poarta cimitirului.

Am coborât împreună. Nu știam pe unde să o apuc. Zăpada acoperise din plin mormintele iar crucile cu greu se mai zăreau de sub nămeți.
Am început să strig în toate părțile. Polonezul stătea și se uita la mine așa cum te uiți la un film cu final neașteptat.
Mergeam printre morminte spulberând zăpada cu mâinile. Vroiam sa se întâmple o minune și de undeva din spatele unei cruci să vad că apare Moriko.
Simțeam ca ea e acolo. Știam precis ca ea e acolo.”

Anunțuri

5 gânduri despre „moriko (2)

  1. Pingback: VIATA MEA descrisa prin opere de arta - leapșă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s