moriko (1)

 

Imi amintesc de ea exact asa cum am vazut-o prima oară la inceputul clasei a X-a : imbracata cu un tricou alb imprimat cu un mar de o culoare verde crud, aproape fosforescent, si o pereche de pantaloni de catifea neagra ce-i scoteau in evidenta linia supla a corpului.
Era mica de statura dar cauta sa recupereze câțiva centimetri cu ajutorul saboților.
Avea un mers aristocratic, un mers pe care putine fete reusesc sa-l aiba la acea varsta.
Se tranferase recent la liceul nostru si nu cunoșteam amănunte despre dânsa.
Cele câteva date biografice nu spuneau mare lucru.
Pâna nu demult locuise in Timisoara dar fiindca parintii erau in proces de divort, si pentru ca certurile dintre ei devenisera insuportabile, Moriko s-a decis sa se mute la bunica ei care locuia intr-un sat la vreo 20 km distanta de orasul nostru.

Era o fata mica de statura, cu un corp de bibelou, cu oase fragile si cu o piele perfect întinsa. Parul îi era negru, bogat si aspru, tuns mai mereu pâna la linia umerilor. Il purta rasfirat, niciodata prins cu funde sau clame. Parul se intorcea inspre exterior in doua bucle mari, perfect echilibrate, care ii incadrau de minune ochii caprui si fața usor triunghiulara. Avea un profil de gheișă si tocmai asemanarea cu japonezele l-a facut pe unul din colegii mei sa o reboteze si sa-i spuna Moriko. Noi l-a rândul nostru am intrat in joc și i ne adresam cu acest nume.

Eu si Moriko eram in clase paralele dar orele de limbi straine le aveam in comun, pentru ca si ea era in grupa de avansați la germana și în cea de intermediari la franceza.
Ne lega o pasiune comuna … designul vestimentar.
Moriko nu era o fată prea sociabila dar nu stiu de ce cu mine se simțea in largul ei.
Nu povestea mare lucru despre ea si poate faptul ca nu ii puneam intrebari incomode si nu incercam sa aflu amanunte despre viata ei personala a facut-o sa se apropie oarecum de mine.
Nu invata nici foarte bine, dar nici foarte rau. Nu cred ca-si dadea silința sa invete si nu cred ca avea vreo motivație sa o faca.

Chiar din primele zile se imprietenise cu Dan, elev din clasa a XII-a. Dan era cel mai tare tip din liceu in probleme de fizica, dar si de fizic ;) … si totodata un participant de succes la olimpiadele in domeniu. Era tipul de baiat dupa care mai toate colegele de clasa intorceau capul, mereu imbracat la patru ace, cu o uniforma scoasa parca din Neckermann, cu camasi apretate si nelipsita lui cravata de matase gri legata cu un nod impecabil.
Mie mi se parea ca ei doi se potrivesc de minune. Trasaturile lor se completau in mod ciudat. Dan era un tip zâmbitor, șaten cu ochi albastri … iar Moriko o bruneta usor trista cu ochi caprui.
La Moriko ma frapa faptul ca si in zilele ploioase, atunci când strazile erau pline de apa, pantofii si hainele ei erau parca scoase din cutie. Nu stiu in ce fel pășea dar nici un strop de apa sau noroi nu o atingea.

La inceputul toamnei facea naveta cu autobuzul pentru ca nu vroia sa-si lase singura bunica.
Desi nu a spus-o direct stiam ca din cauza certurilor la cutite dintre mama si tatal ei Moriko a ajuns sa-si desconsidere ambii parinti. Avea un fel mut de a suferi in toata povestea asta si nu cred ca in mod intimplator Dan se atasase atât de mult de dânsa. Cu un an in urma si parintii lui Dan divortasera …

Ei doi, copii ai nimanui, se intâlniseră pe o felie de timp … si pareau a fi facuti unul pentru celalalt :)
Putinele momente in care am vazut-o pe Moriko râzând din toata inima au fost momentele in care fusese alaturi de Dan.

O data cu prima zapada Moriko s-a mutat la internat. Cred ca pe la jumatatea lui noiembrie Moriko a primit vestea morții bunicii sale.
Unul din profesorii nostri a dus-o cu masina la înmormântare.
La citeva zile dupa ce s-a intors, Moriko mi-a dat un caiet gros. Primele pagini erau scrise cu niste litere marunte. Incercase sa rezolve mai multe probleme de algebra si de fizica. Ma intrebam de ce nu i le arata lui Dan care era doctor in domeniu. Dar ea mi-a ghicit gândurile si mi-a raspuns imediat : „Nu vreau sa-si dea seama ca sunt tufa de Veneția” apoi a zimbit si a adaugat : „Când ai sa ai timp sa te uiti peste ele. Vreau sa ma apuc serios de invatat pentru examenul de treapta”.

Cronologia imi scapa din mână dar imi amintesc perfect ca in acel an Mos Nicolae cadea intr-o zi la sfârsitul saptamânii, sâmbata sau duminica.
Pe neasteptate Moriko a cerut voie de la pedagoga sa plece in satul bunicii ei.

Ningea cu fulgi marunti si deși … o pudra de zahar alb se asternuse pe strazi si pe acoperisuri.
Aproape doua-trei minute am mers impreuna pe acelasi traseu, de la poarta liceului până la strada principala.
Moriko nu-si putea ascunde tristetea. Pe neasteptate si fara nici un fel de legatura cu ce discutasem anterior mi-a zis : „Daca as putea sa innebunesc cred ca as fi salvată.”
N-am putut sa-i dau nici o replica. Ma cuprinsese din nou starea acea idioata ce ma făcea ca in fata oamenilor care sufera cu adevarat sa nu fiu in stare sa spun doua cuvinte. Mereu mi se intâmplă așa.
I-am privit profilul usor japonez si fulgii de zapada topindu-i-se pe buze si pleoape.

Luni, când am intrat pe holul ce ducea inspre laboratorul de limbi straine, am vazut o pânza neagra intinsa pe perete. Ma gindisem ca poate murise vreo profesoara sau profesor … sau vreun functionar de la liceu.
Când m-am apropiat am vazut ca pânza neagra încadra fotografia lui Moriko.
Nu stiam ce se intâmplase. Nimeni nu stia. Câteva din colegele mele plingeau cu capul pe banca. Una din ele își acoperise capul cu paltonul. I se zareau numai umerii tresaltând sacadat.

Șaiprezece ani nu e o vârsta la care sa te viziteze moartea. Si faptul ca ea a venit la cineva dintre noi ne facea sa ne simtim dintr-o data vulnerabili si lipsiti de aparare.

Diriginta a intrat pe fuga in clasa si ne-a spus sa stam in banci pâna se va intoarce.
Unul din baieti a adus câteva frezii pe care le-a asezat pe masa lui Moriko. Castile si microfonul pe care până nu demult le folosise dânsa zaceau acum inerte pe pupitru.
Clasa devenise neincapatoare … Noii sosiți se asezasera pe jos lânga perete.
Nici unuia din noi nu-i trecuse prin cap sa aprinda o lumânare.
O asteptam pe dirigintă sa ne povesteasca ce s-a întâmplat.

L-am cautat in disperare pe Dan, dar Dan era de negasit. De fapt nimeni nu-l vazuse in acea dimineata.
Până în momentul în care sa întreb eu unde e Dan nimeni nu realizase ca el lipseste la apel. Șocul veștii fusese atât de puternic ca până și miștocarii liceului nostru ajunsesera sa stea semiparalizați cu spatele lipit de perete.

Repetasem de zeci de ori in gând … Moriko a murit, Moriko a murit, Moriko a murit, Moriko ... cautând ca prin cuvintele astea stupide sa pot accepta realitatea pe care logica se încapățâna în a o accepta.

 

Anunțuri

7 gânduri despre „moriko (1)

  1. Aș spune că ai dramatismul în sânge. Și știința de a nu spune totul, de a nu da explicații, ca să ne lași să gândim, să presupunem, să ne imaginăm.
    Pe când un roman ? Unul pe hârtie.

    Apreciază

    • Cele cinci parti ale naratiunii le reprezinta introducerea, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamantul … dar atunci cand vreau sa povestesc ceva nu le pot respecta deoarece in mintea mea lucrurile/evenimentele se misca in alte planuri si in alta ordine secventiala.
      Povestea lui Moriko incepe cu deznodamantul si poate ca acest lucru ii ia pe cititori prin surprindere. Putini se mai asteapta la momente de suspans.

      Ce fel de roman?
      Politist, psihologic, thriller, de dragoste, istoric, politic, umoristic, autobiografic …?!? :)

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s