vărul doamnei Berger (6)

E ciudat că atunci când trebuie sa apara undeva in public, cea mai mare parte a femeilor reactioneaza intr-un mod identic. Prima si inevitabila întrebare pe care si-o pun sună cam asa : cu ce să mă îmbrac?

Exact la asta ma gândeam si eu. Din fericire nu aveam de unde sa aleg din cauza ca in bagajul meu de calatorie se gasea o singura rochie ce corespundea circumstanțelor. O rochie care-mi placea pentru ca ma facea sa ma simt bine ori de cate ori o îmbrăcam. Rochiile frantuzesti au un ceva numai al lor :)
Sora mea se tot învârtea pe lânga mine punându-mi la dispozitie ultimele ei informatii in materie de hair style si fashion design.
Am imbracat rochia si am inchis nasturii sidefati de pe umar.
Neagra, dintr-un crep dulce la pipait, lunga pâna la glezne, cu un pliu ciudat intr-o parte si o jupa de matase prinsa in talie, mi se parea ca ma face mai înalta, si stiu ca îmi punea în evidenta culoarea parului si a ochilor.

La ora patru fara zece minute eram îmbrăcată, încălțată, pieptanată, parfumată … într-un cuvânt gata pregatita sa intru in groapa cu lei :)
Claudiu a dovedit ca are o punctualitate de englez. Asta mi l-a facut simpatic in ochii mei si i-am trecut cu vederea îmbracamintea si aerele de pusti de bani gata, crescut fara de griji in levantinul nostru mic Paris.

Varul doamnei Berger ne astepta in curtea vilei proaspat renovate.
Casa a fost confiscata de la propietari dupa 1947, servind rând pe rând ca sediu de sindicat, birouri administrative, gradinita de copii, … insa a fost recuperata dupa ’89 de copiii proprietarului.

Am intrat in casa cu un usor sentiment de emoție. Ma aflam pentru prima oara intr-un mediu unde toti invitatii, cu exceptia fiicei domnului  ***er, erau trecuti de saizeci de ani.
Am facut cunostinta pe rând.

Domnul doctor  ***er mi s-a parut sters si putin obosit. De vina era poate si clinica particulara la care lucra mult si unde era considerat unul din medicii de baza. Venise insotit numai de fiica lui, o tipa inalta si bine facuta. Parul scurt de culoare castaniu inchis îi incadra obrazul armonios centrat pe niste buze senzuale.

Domnul   ***man trecuse cu succes de optzeci de ani. Cu trasaturi osoase, dar nu slab, cu ochi de o culoare indefinita si cu privirea iscoditoare … m-a privit printr-o luneta invizibila. Sunt convinsa ca exact in acel moment mi-a pus un calificativ.

Doamna Marta a constituit o surpriza pentru mine. Imi era clar ca fusese o frumusete la vremea ei. Era imbracata si coafata impecabil; privind-o mi-am amintit ca citisem undeva o propozitie ce suna cam asa : „Franta a fost facuta pentru dantele, nu pentru cârpe”.
Exact asa era si doamna Marta, facuta pentru dantele.
Parul castaniu-roscat, aranjat fara cusur, se potrivea perfect cu bluza pe care niste frunze stilizate, negre, pluteau pe un fond crem. Fusta de culoare tot crem îi acoperea cu o palma genunchii. Ceea ce atragea atentia erau picioarele ei, suple ca ale unei fete de douazeci de ani, picioare înfășurate în ciorapi de mătase, aproape invizibili, ca un praf de culoarea nisipului aramiu.
Privirile ti se opreau la sandalele din antilopa neagra, cu tocuri cui si catarame minuscule de culoare argintie.
Isi purta cu gratie si mândrie puținele riduri, ca pe niste flamuri ale razboaielor duse de-a lungul vieții, riduri fine ce-i cadeau bine pe față si-i completau trasaturile.
Femeia asta sfida pur si simplu vârsta. Zâmbea si vorbea foarte natural, constienta de farmecul pe care înca îl avea.
Îmi inchipuiam ca pe sotul ei trebuie sa-l cheme Pierre sau Francois, dar il chema Simon. Un francez cu alura de sportiv, ce vorbea foarte bine romaneste, elegant fără ostentație.

Domnul ***itz, dupa decenii de habitat in Cluj, vorbea leganat, ardeleneste.
Cred ca fusese avocat, consilier juridic, notar sau cam asa ceva … însă era un mare pasionat de istorie medievala si de cavaleri teutoni. Sotia lui, mult mai tânără decât dânsul, bruneta si fara nici un fir de păr alb, foarte sociabila, reusise sa-si faca un car de cunostinte si prieteni in orasul nostru.

Doamna profesoara  ***eanu lipsea de la apel. Am inteles ca urma sa vina mai târziu.

Degeaba a protestat doamna Marta, la numai câteva minute varul doamnei Berger m-a rapit pur si simplu din mijlocul lor si m-a condus la etaj.
Camerele de la etaj nu fusesera mobilate. Insistase sa urcam ca sa-mi arate salonul aflat in lucru si care urma sa fie decorat in stil japonez.
Un salon de cincizeci-șaizeci de metri patrati cu ferestre de statura unui om.
Parchetul proaspat schimbat fusese lăcuit intr-o culoare maron inchis. Sub stratul de lac se zareau striații in ocru.
Jur imprejur, pe pereti, fusesera montate zeci de aplice din sticla subtire pictate in stilul stampelor japoneze. Intr-un colt stateau puse unul lângă altul trei ghivece imense din lemn in care erau plantati arbori bonsai. Peretii fusesera lucrati in mică de culoarea nisipului, dar aveau o tenta luminoasa … o plaja cu nisip fin luminată de soarele unei amiezi de vara.

Varul doamnei Berger patrula dintr-un capat în altul al salonului dându-mi explicatiile de rigoare.
Il ascultam fara sa ma plictisesc încercând sa mi-l inchipui cum ar fi aratat in tinerete. Mi-a ghicit pe data gândul si m-a facut sa roșesc.
A continuat sa vorbeasca in timp ce statea sprijinit de cadrul unei ferestre.

„Din când in când obisnuiesc sa spun banalitati … ca de exemplu ca viata trece prea repede. Din nefericire asta e realitatea.
Nu mi-e frica de moarte, nici ca s-ar putea sa o sfârșesc intr-un azil de batrâni, nici de singuratate, nici de boala … nici de saracie. Sunt pregatit pentru toate.
Dar ma gândesc cu groaza ca am o constituție de fier, ca voi fi pedepsit pentru toate greselile mele sa traiesc o suta de ani. Ca voi ajunge intr-o zi in care toti cei pe care-i cunosc de o viata vor pleca sub țărână si nu voi mai avea cu cine sa-mi impart amintirile. Voi fi suficient de laș sa-mi pun capat zilelor si ca soarecele acela din roman voi bântui noptile incercând sa-mi amintesc ceea ce a fost odata.
Da, cred ca asa voi fi pedepsit. Din pacate dumitale iti lipseste perspectiva. Numai ea poate sa te faca sa intelegi cum trebuie ce vreau sa spun.”

Il urmaream cu acelasi interes iar in paralel ma gândeam la medalia promisa. Poate uitase de ea … sau poate se razgândise. De ce ar instraina un lucru de care se simte legat? De ce mi-ar da mie o amintire a tineretii lui?
Sau poate ca nu exista nici o medalie? … poate ca totul e o poveste inventata …

Gândurile acestea mi se amestecau in cap iar caldura de la etaj isi facea efectul asupra paharului de Retsina pe care il bausem cu jumatate de ora inainte, molesindu-ma nepermis de mult.
Totusi nu vroiam sa pun capat discutiei intr-un mod brusc. Vroiam sa ascult toate povestile până la capat.

Povestea amestecând perioade istorice, personaje, locuri geografice … si am constatat ca avea un talent ascuns in a puncta relatarile cu glume si vorbe de duh.
La parter vocile s-au întețit si când m-am uitat pe fereastra am vazut o Toyota rosie din care cobora o doamna distinsa in vârsta.
Sosise doamna profesoara  ***eanu.

In momentul in care am pasit in salon, la doi pasi de pragul usii, doamna Marta m-a oprit adresându-i doamnei  ***eanu  o întrebare : „Stii cine-i la petite en noir?”
In sinea mea am zâmbit auzind cum am fost prezentata.

„E nepoata A––- „, apoi rostit numele de familie al bunicii mele.
Doamna profesoara  ***eanu s-a uitat la mine din cap până-n picioare, plimbându-si pur si simplu privirea pe exteriorul meu … asa ca niste raze special concepute pentru  identificarea unui defect al unui produs de pe linia de fabricatie.
Tonul grav al vocii ei a umplut camera : „Vasazica tu esti nepoata A–– ?”, si a continuat cu numele de domnisoara al bunicii mele.

O reactie ciudata s-a produs atunci cu mine. Niciodata nu am fost numita asa, niciodata nu am fost raportata la numele de domnisoara al bunicii mele.
O fată se obisnuieste cu numele ei de familie, apoi vine o zi când incepe sa se obisnuiasca cu numele sotului ei … totul pare natural, in firea lucrurilor, desi poate nu e.
Rareori mi s-a intimplat sa fiu intrebata de persoane mai in vârsta cum o chema pe mama inainte de casatorie. Numai asa ma puteau ele plasa undeva in cronologia orasului.
Dar nimeni, absolut nimeni pâna acum, nu m-a asociat cu numele de domnisoara al bunicii.
In seara aceasta doamna profesoara a facut-o, iar in momentul in care a facut-o am trait senzatia ca lumea e inchisa intr-o bula de sticla pe jumatate plina cu aer, pe jumatate plina cu apa … ce incet-incet incepe sa se dea peste cap … ca ma scufund undeva, intr-un trecut pe care nu-l cunosc, dar de care sunt legata prin acele legaturi de sânge pe care nici o genetica nu le poate schimba sau sterge.
Ma gindeam ca peste zece ani nu va mai exista nimeni sa mi se adreseze asa cum mi s-a adresat doamna  ***eanu in seara aceasta.
Peste douazeci sau treizeci de ani cu greu se vor gasi in oras persoane care sa ma asocieze cu numele mamei mele inainte de casatorie … si daca va fi sa traiesc inca patruzeci de ani ma voi transforma intr-un copil al nimanui intr-un oras invadat de necunoscuti.
Cine stie … daca sora mea va avea copii, voi ajunge o zi când voi fi identificata ca matusa lor …

Poate ca asta e perspectiva amintita anterior de varul doamnei Berger, unghiul din care te priveste lumea, identitatea pe care ti-o construieste societatea, fara sa cunoasca in amanunt cine esti.
Rând pe rând vei primi diferite titluri, in mod succesiv vei fi raportat la oameni si la evenimente ce te privesc, iar uneori care nici nu te privesc in mod direct.
Si daca vei trai suficient de mult vei ajunge o zi când nu vei mai avea cu cine sa-ti imparti trecutul. Amintirile cândva comune cu zeci si zeci de persoane din generatia ta, vor deveni numai ale tale. Ti le vei aminti in mod obsesiv, mereu, de teama sa nu le uiti, de teama sa nu te pierzi pe tine.

Seara a decurs intr-un mod foarte placut. Nu ma saturam sa-i ascult pe participantii la spumoasele dialoguri. Vorbe pline de spirit, glume de bun gust, amintiri ce-i faceau pe unii sa lacrimeze, planuri de viitor, incrucisari de idei mânuite cu eleganța cavalerilor din turniruri, discutii si divagatii pe cele mai diverse teme … râsete si buna dispozitie, schimburi de numere de telefon si adrese, promisiuni ca vom tine legatura …

Pe la trei dimineata oboseala s-a facut prezentă. Claudiu a trebuit sa duca pe toata lumea acasa. A fost singurul care nu a baut nimic la petrecere.
Plecase toata lumea. In vila pustie cu toate luminile aprinse am ramas numai eu si varul doamnei Berger. Era foarte multumit ca reusise sa-si adune laolalta prietenii.
Am auzit masina in curte asa ca mi-am luat la revedere de la el.
De afara Claudiu ma striga.
Coboram aproape in fuga treptele, fara sa ma uit in urma.

Tocmai când ma pregateam sa deschid portiera am auzit vocea varului doamnei Berger. Venea de la etaj.
„Domnisoara nu mi-ai raspuns la a doua curiozitate pe care o am față de dumneata. V-am spus ca nu veti pleca neinterogata.”
Vorbele ii erau insotite de râsete usoare ce se diluau in vinețiul noptii de august.

„Ascult si ma supun” am raspuns folosind o expresie din povestea lampii lui Aladin.
„Care e bautura dumitale preferata?”

Ce ciudat! Ma asteptam sa ma intrebe orice, numai asa ceva nu.
„Vodca Smirnov injumatatita cu suc natural de grapefruit si cu doua cuburi de gheata” am zis eu cu vocea intr-un crescendo continuu.
Imediat l-am auzit strigând : „Prinde!”
In mod reflex am ridicat mâinile cautând cu privirea in noapte, fara sa vad obiectul ce-mi fusese aruncat. L-am simtit in podul palmei. Nu-mi puteam da seama despre ce e vorba. Când m-am uitat îndeaproape am inteles. Din doua trei miscari am desfacut șiretul in care era infasurata. Tineam in palma o medalie de argint.

Instinctiv am ridicat privirea spre ferestrele de la etaj. Acolo nu mai era nimeni … iar luminile erau stinse.
In acel moment m-a cuprins un sentiment de vinovatie. Varul doamnei Berger nu uitase nici o clipa de promisiunea facuta …

Dupa ce-am inchis portiera de la masina mi-am sprijinit fruntea de sticla vorbind cu mine insami in gând.
… am trait un sfert de secol … dar oare e adevarat ca l-am trait?

 

~ sfârșit ~

 

Anunțuri

7 gânduri despre „vărul doamnei Berger (6)

  1. am mai multe reactii (parca apartinand mai multor persoane) fata de aceasta postare:

    cum adica „sfarsit„? asta-i tot? … acum am si mai multe intrebari
    *************
    aceeasi revelatie a avut-o si tatal meu acum multi ani, legata de modul in care suntem raportati de catre ceilalti la alte rude. Spunea cu tristete in glas: „Cand eram mic, toti ma cunosteau ca fiind al lui A.., dupa ce m-am angajat eram eu cunoscut pt meritele mele, apoi am devenit cunoscut prin voi, ca fiind tata lu’ .., la batranete nu ma va mai cunoaste nimeni, vad ca deja mor pe capete cei din generatia mea.
    *************
    ma chinuie reconstituirea poeziei din spatele decoratiei. Nu gasesc acele cuvinte care lipsesc din puzzle. Ce incerc sa scriu, nu are sens. Pare ca doar acele cuvinte care lipsesc se potrivesc acolo, si nici un altul. Redau totusi tentativa mea anemica de a dezlega ghicitoarea.

    Ploua in zadar

    PLoua,
    Ploua acum in zodia mea.
    Apa se scurge incet
    In picaturi tamaduitoare
    sulfetului –
    nespusele.
    Si simt cum ma cuprinde un vis
    unde nu stiu
    daca stransoarea noptii
    sau imbratisarea mortii
    lasa apa sa spele tot.

    *************
    imi revine obsesiv in minte aceeasi intrebare (pana acum retorica) apasatoare de cativa ani: de ce oamenii buni parasesc tara asta?

    Apreciază

    • Orice inceput are un sfarsit :)

      Poezia am postat-o pentru prima oara pe yahoo360 … dar acum ca mi-ai adus aminte de ea, intr-una din zilele viitoare o voi reposta si pe acest blog.

      Dar ca sa-ti satisfac curiozitatea, iata cum suna:

      Plouă

      Ploua acum în zodia Balanţei,
      apa se scurge încet
      pâna la temeliile tămăduitoare ale somnului
      inundând visele.
      Iar eu simt cum mă cuprinde vârtejul
      însă nu ştiu
      daca strânsoarea în care mă zbat
      e îmbrăţişarea ta
      sau e apa rece din jur.
      Ştiu doar că dacă vreau sa ies
      din vortexul sufletului tau
      trebuie sa mă scufund
      în adâncul cel mai adânc.
      Cel mai adânc.

      Despre oamenii buni care parasesc Romania s-ar putea scrie o documentatie ampla cu mii de exemple. In orice caz, eu cred ca ei pleaca deoarece nu pot atinge in Romania cota aceea de minima multumire sufleteasca.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s