vărul doamnei Berger (5)

*

Ziua se anunta ploioasa si rece, asa ca mi-am pus un pulover de mohair si o fusta din catifea de culoarea cenusii. Puloverul de culoare vernil, cu fire de matase de un alb ivoriu, imi ajungea aproape de genunchi in timp ce fusta mai avea vreo cinci centimetri pana la glezne. Imaginea reflectata de oglinda din hol m-a facut sa râd cu voce tare … la urma urmei e si asta un stil, nu toata lumea este obligata sa umble in blugi sau in stretch.

Coboram treptele de la banca când l-am auzit pe varul doamnei Berger ca ma strigă. Era imbracat cu un costum de culoare deschisa ce-l avantaja mult. Mi s-a parut bine dispus si foarte volubil.
Am convenit sa mergem la restaurantul de care vorbisem ieri. Din pacate, din cauza ploii, mesele, scaunele si umbrelele au fost duse inauntru. Terasa era goala. Cateva ronduri de flori si copacii din interiorul terasei indulceau intrucatva atmosfera.
Inauntru era aproape intuneric si doar doi clienti, nemti se pare, care pur si simplu devorau tot ce era pe masa.

Dupa ce ni s-au adus inghetatele comandate varul doamnei Berger a reinceput discutia exact din punctul unde o intrerupsese la telefon.

„Nu ma pricep sa fac surprize, dar azi sunt pus pe fapte mari. In plus de asta v-am spus ca pentru anumite vorbe meritati sa fiti aspru pedepsita. Vreti nu vreti veti fi nevoita sa executati pedeapsa. ”
Vorbea cu un ton serios in timp ce-si tot plimba lingurita prin inghetata imensa din fata pescuind ciresele glasate pe care le arunca una câte una in scrumiera.
Nu am zis nimic asteptând sa vad despre ce e vorba.
A continuat cu explicatiile dar si cu pescuitul de cirese.

„Deci dupa cum va spuneam … sunteti pedepsita ca dupa masa sa suportati cateva ceasuri bune compania unor prieteni de seama mea. Dupa mai multi ani ne-am dat intalnire din nou aici. De fapt numai doamna  eanu  si domnul  man sunt de-o vârsta cu mine.
Pe vremea cand noi plecam iarna la serate si ceaiuri dansante, ei erau niste copii. Baietii se dadeau cu sania iar fetele aveau inca funde in par. Trecerea timpului ne-a apropiat, ne-a facut sa ne simtim ca facând parte din aceeasi generatie desi ne desparte mai bine de un deceniu.”

” Vreti sa spuneti doamna profesoara  eanu ?  A fost profesoara mamei mele in liceu.”
„Da, de dumneaei e vorba. Sta de mai multi ani in Bucuresti. Domnul  man a emigrat in Germania si intâmplarea a facut sa ne intâlnim chiar si acolo. Lumea e mai mica decat ne-am inchipuit in tinerete.
Dar sa completez lista invitatilor. Pe domnul doctor  er nu cred ca il stii. Imediat ce si-a luat diploma a plecat in Canada. Va veni azi impreuna cu sotia si fata lui.
Si cum sa o uit pe Marta ?! Ar fi de neiertat ! A plecat in Franta la niste rude, a ramas acolo si s-a casatorit cu un francez pe care l-a romanizat cu totul. Vorbeste francezul o limba romaneasca ca te ia cu frica sa il asculti.
Pe domnul  itz  s-ar putea sa-l cunoasteti. S-a stabilit la Cluj dar vine in oras destul de des, in special vara.”
„Nu, nu-l cunosc, insa numele mi se pare cunoscut. E cumva ruda cu ***itz – cel care inainte de razboi a avut fabrica de sapun?”
„E baiatul lui cel mai mare.” a adaugat varul doamnei Berger oarecum surprins ca am facut un plonjon asa de adanc in timp.

„Deci il iei pe sotul dumitale de mana si pe la patru dupa masa va prezentati la adresa asta. Pana la miezul noptii nu pleca nimeni din casa.”

Mi-a intins o foaie de agenda cu adresa si numarul de telefon al casei unde urma sa aiba loc intalnirea.

„Am venit singura acasa. Sotul meu are de rezolvat unele lucruri in Bucuresti. Dealtfel maine seara voi pleca si eu la Bucuresti.”
” Daca e asa atunci se schimba datele problemei. Il voi trimite pe Claudiu cu masina sa va ia de acasa. La ora patru fix va fi la usa.”
” Nu are rost sa vina pentru o distanta pe care o pot parcurge in zece minute” am adaugat eu, fara sa-mi treaca prin cap sa-i multumesc pentru amabilitate.
„Cred ca vreti sa fugiti de sentinta ” a zis varul doamnei Berger râzând din toata inima.
„Sunt foarte vigilent domnisoara. Voi trimite călăul la usa dumneavoastra.”
S-a oprit din râs vrand sa spuna ceva … dar s-a razgandit.

Eu mancam cu inghitituri mici inghetata care incepuse sa se topeasca. Nu atat invitatia ma luase pe neasteptate cât numele celor ce urmau sa vină, nume pe care le auzisem in cele povestite de bunica mea … dar si in povestile nescrise ale unui oras de provincie.
Aproape ca uitasem de caseta. Am scos borseta din geanta si in tacere am pus-o pe masa.
Varul doamnei Berger a luat-o … fara nici un cuvânt. Nici un cuvânt de multumire. Parca nu el mi-o daduse in urma cu cateva zile.
Incepeam sa ma intreb la modul serios daca nu cumva sufera de amnezie. E o boala frecventa la cei care depasesc o anumita varsta.

Varul doamnei Berger s-a uitat intrebator spre mine.
„Am doua curiozitati referitor la dumneata. Prima: ce desene animate v-au placut in copilarie?”
Ce intrebare ciudata, am concluzionat in gând, dar am raspuns cu voce tare:
„Pantera roz … The Pink Panther”
„De ce? Care-s motivele?”
„In primul rand muzica, coloana sonora a filmului. Apoi ideile … filozofie sub masca unor personaje de desene animate.  Mi s-au parut niste desene animate inteligente …
Care e a doua curiozitate?”

Varul doamnei Berger se uita la un punct situat dupa toate probabilitatile exact intre sprancenele mele. Credeam ca nu mi-a auzit intrebarea. Dar tocmai cand ma pregateam sa o repet a spus cu un ton scazut;
„Am uitat. Am uitat ce-am vrut sa va intreb. Imi voi aminti, fiti fara grija, nu veti ramane neinterogata. ”

Ca de obicei a zambit dupa care a continuat : „Dumneata crezi in noroc si nenoroc, in sansa si nesansa ?”

„Toata lumea crede intr-un fel pentru ca tuturor li s-a intamplat sa aiba sansa si nesansa. Cred ca destinul este in mare parte la dispozitia noastra. Un fel de materie prima ce cade pe mana unui mestesugar, a unui artist … iar ceea ce va iesi in decursul timpului va depinde in cea mai mare parte de maiestria si talentul nostru.”

„Dumneata chiar nu crezi in ghinion? Nu ti s-a intamplat sa treci prin situatii critice? Sa fii nevoita sa iei o decizie ? … decizie vitala care te-ar fi putut catapulta spre catastrofa daca nu ai fi luat-o asa cum ar fi trebuit. In acele momente cum ai rationat? Dupa ce anume te-ai ghidat?”

„Dupa intuitie, dupa instinct … judecata a venit mult mai tirziu ” am raspuns cu nonsalanta.

„Voi zice ceva care te va supara. Se spune ca intuitia e o ramasita a animalitatii; conservarea speciei este legata de instinctul animalului. Si la om e aproximativ la fel. Sa va explic, nu vreau sa las loc de dubii : persoana cu o intuitie bine dezvoltate reprezinta echivalentul superior al animalului cu un puternic instinct de conservare.
Se stie foarte bine ca femeile poseda intuitie … asta din cauza ca ele nu si-au anihilat procentul acela animalic care le face sa supravietuiasca cu succes in orice fel de conditii. Personal ma indoiesc in mod serios de capacitatea de rationament a femeilor.
Nu, sa nu ma intelegeti gresit domnisoara. Nu le consider inferioare. Dar pur si simplu am constatat ca marea parte a femeilor nu rationeaza. O mica minoritate o face, ce-i drept. Ar mai fi si unele exceptii, cea a femeilor care rationeaza mai repede, mai profund si mai eficient decat barbatii. Insa ele trebuie tratate doar ca niste exceptii ce confirma regula … nu ca altceva.
M-a frapat sa constat ca ele, pe baza intuitiei, au ajuns in acelasi punct in care un barbat, in mod normal, ajunge dupa saptamani, poate luni, de rationament logic. Chiar m-a deranjat aceasta descoperire.”

Insiruia cu pasiune cuvintele in timp ce-si expunea teoria. Nu ma deranjau vorbele lui, si chiar daca ar fi spus ca femeile sunt cele mai stupide creaturi de pe fata pamantului nu m-as fi suparat. Vorbea despre femei pe un ton asa de neutru, de detasat, incat parca si uitasem pe moment din ce tabara fac parte.
Imi placea sa ascult teorii de genul asta, argumentate cu cele mai indraznete exemple.
A facut o mica pauza inainte sa schimbe subiectul de discutie.

„Cand am aflat ca ne vom muta la Bucuresti inima mi-a sarit in piept de bucurie. Dar starea aceasta s-a transformat imediat in una de tristete.
Am locuit in orasul acesta paisprezece ani. Am venit aici la sase ani si am plecat inainte sa implinesc douazeci. Ma imprietenisem cu un anticar ce-mi pastra cartile pana cand faceam rost de bani. Ani de zile a facut lucrul asta fara sa aiba de castigat ceva de la mine. Nu stiu de ce ma simpatiza. Uneori stateam de vorba in magazin printre rafturile ticsite de carti.
Cu cateva seri inainte de plecare l-am cautat sa-mi iau ramas bun. Am stat de vorba pana aproape de miezul noptii. Vroia sa-mi dea un dar de despartire. A plecat in camera din spate de unde s-a intors tinand ceva in pumnul inchis. L-a deschis si a lasat sa cada pe masa o medalie. O medalie in forma de cruce din timpul regelui Carol.
Mi-a zis ca nu are valoare istorica dar crede ca lui i-a adus noroc. Mi-a dat-o mie urandu-mi noroc in viata.
Am pus-o in buzunarul pantalonilor … unde a ramas cateva zile.
Odata mutati in noua locuinta din Bucuresti am aruncat-o intr-o cutie, uitand de ea … si poate uitandu-mi norocul.
A ramas acolo pana in ziua cand a trebuit sa impachetez cele mai de trebuinta lucruri. Plecam pentru totdeauna din Romania. Nu pot sa-mi explic impulsul ce m-a facut sa o iau cu mine. Am taiat bucata de matase de care fusese prinsa si apoi am petrecut-o pe un siret desperecheat de la un bocanc de schi.
Am pus-o la gât, si cu ea la gât am iesit de pe aeroport. Din acea zi am avut-o intotdeauna cu mine, daca nu la gât atunci in buzunarul de la vesta sau de la camasa, daca nu acolo atunci printre lucrurile din geamantan.
Nu stiu daca mi-a adus noroc dar faptul ca o tineam in palma ma facea sa am un aer de siguranta; simteam linistea unor vremuri trecute cand ma plimbam noaptea pe aleile pietruite ale unui oras ce exista nu numai pe harta, ce exista in primul rand in inima mea.
Nu stiu nici ce impuls ma face sa ti-o dau dumitale. Vreau sa o primiti ca pe o amintire dintr-un timp nemuritor nu ca pe o amintire de la un muritor oarecare plin de neputinta si pacate.
Nu o am acuma la mine insa o voi aduce dupa masa. Promit.”

Ma uitam la figura lui … incercam sa-mi inchipui vremurile traite de el. Perioada interbelica, cel de-al doilea razboi, abdicarea regelui, stalinizarea, cooperativizarea, comunismul dejist … si cred ca undeva pe aici se rupea filmul.
Desi nu l-am intrebat si nu mi-a confirmat nimeni, traiam cu impresia ca varul doamnei Berger a plecat din Romania inainte de ’65. Nu vroiam sa pun intrebari care sa-i aminteasca de ceva dureros.
Adevarul era ca nu stiam ce anume se cuvine, sau nu se cuvine, sa-l intreb.
Ma bucuram ca se simte liber sa vorbeasca, ca barierele de varsta dintre generatii au disparut. Nu-mi era mila de el, dimpotriva … cred ca aveam un sentiment de ascunsa admiratie. Nu multi oameni reusesc sa ramana atat de senini la batranete.
Privindu-l m-am intrebat : ce e oare batranetea?

Intr-un impuls de moment m-am adresat din nou lui : ” Daca ar fi sa-mi dati un sfat de viata, ce mi-ati zice?”
A raspuns imediat cu o fata senina si cu aceleasi luminite poznase in priviri :
„Mai bine sa te doara lipsa cuiva decat sa te simti in plus in viata acelui cuiva.” :)

Free website hit counter