vărul doamnei Berger (2)

Intraseram in parc mergand in tacere pe alee si indreptandu-ne la pas spre una din bancile mai la umbra. Orasul nostru e gol si pustiu in august, mai ales la amiaza. Aproape toata lumea pleaca in concediu iar cei ramasi in oras ori se strang pe malul apei, ori dormiteaza in casa cu perdelele si jaluzele trase.

M-am asezat pe banca. Varul doamnei Berger s-a asezat si el fara nici un cuvant.
Desi curiozitatea ma impingea sa pun mai multe intrebari, m-am ambitionat sa tac.
Ciudat ca cineva cu varsta lui nu stia de unde sa reinnoade firul discutiei. Intr-un tarziu mi s-a adresat cu o voce la fel de echilibrata : „Nu aveti de gand sa intrebati nimic?”

„Stiu ca doamna Berger a murit” am zis pe un ton neutru.
„Da” a replicat el  „… inainte de ’89. Intamplator eram in Romania atunci. Asa se face ca am facut cunostinta cu dumneata, mai bine zis cu vocea dumitale.
Fiica ei a venit pe fuga la inmormantare si a plecat tot in fuga. La cateva zile am primit de la ea un telefon. Ma ruga sa-i trimit prin posta unele obiecte din casa. Cu mai multi ani in urma primisem o cheie de la apartamentul lor.
Am lasat balta treburile pe care le aveam de rezolvat in Bucuresti sosind la miez de noapte in targul asta provincial in care mi-am pierdut candva o parte din viata. Am gasit usor ce m-a rugat Elfriede sa-i trimit. Cautam sa ascult niste muzica. Tot schimbam casetele … iar la un moment dat am dat de caseta cu scrisoarea …”

„De unde v-ati dat seama cine a citit-o? ” am intrebat eu.
„Istoria e lunga dar daca va intereseaza v-o pot spune in sumar.”
„Stiti bine ca ma intereseaza …”

A privit rece si si-a trecut degetele prin par.

„Oricine si-ar fi dat seama ca e vorba de o scrisoare. Am cautat prin sertare, prin biblioteca si prin cutiile din dulap. Scrisoarea am gasit-o impaturita, bagata intre doua casete, in suportul pentru casete …
Pe plic era scrisa adresa si desenata o schita. Scrisul domnului profesor #^# e usor de recunoscut. Corespondasem o perioada cu dumnealui. Ii trimiteam din cand in cand din Germania reviste de matematica si carti de specialitate.
A doua zi i-am telefonat si l-am intrebat amanunte despre scrisoare. Chiar daca trecusera cativa ani isi amintea perfect ca v-a dat-o sa o duceti doamnei Berger. Mi-a spus numele dumneavoastra. Am sunat de cateva ori dar nu mi-a raspuns nimeni. Probabil ca erati plecati cu totii de acasa. Nici eu nu mai puteam ramane in oras mai mult timp. Trebuia sa plec din nou la Bucuresti. In citeva zile imi expira viza. V-am sunat si din Bucuresti. Tot fara rezultat.
La sfarsitul toamnei am ajuns, cu treburi, la Haifa. I-am dat Elfriedei lucrurile cerute dar si caseta cu scrisoarea. A fost foarte surprinsa sa auda ca ceea ce scrisese dansa a fost citit de cineva cu voce tare … e straniu sa auzi cuvintele tale pronuntate de un necunoscut.
In seara aceea la Haifa mi-am dat seama ca trebuie neaparat sa va intalnesc.
Nu vreau sa judecati gresit vorbele mele. ”

Si-a intrerupt vorbele uitindu-se brusc in ochii mei.
A adaugat cu o voce apasata :”Dumneata ai intotdeauna talentul asta enervant de a asculta fara a pune intrebari? ”

„De unde ati stiut ca eram ‘eu’ atunci cand m-ati strigat pe strada?”
„Intamplarea” a zis el zambind larg.  Zambea pentru prima data.
„Intrasem la farmacie sa cumpar ceva cand am auzit pe una din farmaciste zicand: uite-o pe … de mult timp nu am vazut-o sa vina acasa. Erati singura persoana care trecea prin dreptul farmaciei asa ca am iesit ca din pusca dupa dumneavoastra”.

„Suna aiurea … chiar foarte aiurea. De unde ati stiut ca sunt in oras ? De cativa ani locuiesc in alta parte? ”
” Asta tine deja de sansa. Sansa m-a ajutat. Oricum eram hotarat sa va caut.  As fi cerut adresa si v-as fi gasit, oriunde.”

A tacut brusc asteptand sa-i pun intrebari, sa reactionez in vreun fel la elementele surpriza din vorbele lui. Desi curiozitatea imi ardea tot vocabularul am facut efortul sa-mi tin limba legata. In fond el era cel care avea interesul sa-mi vorbeasca.

„Daca mai taceti ma faceti sa ma simt prost, ridicol chiar”.
„Nu aveti de ce ” … as fi vrut sa mai adaug ceva dar am simtit vidul de exprimare la marginea caruia ma oprisem.
„Bine domnisoara. Deci sa continui. Chiar de la inceput am amintit de o rugaminte”.
S-a uitat din nou la mine dornic sa vada cum reactionez.

„Va ascult ” am articulat intr-un final eu.
S-a ridicat brusc de pe banca iar borseta a alunecat in iarba. M-am aplecat si am luat-o, fara sa ma ridic de pe locul meu. I-am intins-o. Varul doamnei Berger a luat-o. In acel moment a observat verigheta de pe deget. A zis cu o voce glumeata : „V-am tot zis domnisoara cand de fapt trebuia sa va fi spus doamna „.
„Nu are importanta” am replicat eu si am adaugat „era vorba parca de o rugaminte, nu-i asa ? ”
„Da. Dar mi-e teama ca voi fi catalogat drept un batran bantuit de obsesii. Dumneata ai trait numai o mica parte din viata pe care am trait-o eu. Apartinem unor lumi diferite. Mi se intampla sa ma prinda uneori frica cand interactionez cu cei din generatia dumitale. Da … frica.
As vrea ca inainte de a formula rugamintea sa va spun cateva lucruri despre mine. Ai ocazia sa ma intrebi orice. ”
Era prima data cand mi se adresa cu ‘tu’.

„Ce meserie ati avut ?” l-am intrebat eu.
„Aventurier. Aventurier in adevaratul sens al cuvantului. Pentru ca m-ati intrebat va voi raspunde si va rog sa nu ma intrerupeti.
Am trait imprastiat prin lume. Am stat cativa ani in Europa, cativa in America si cativa in Africa. Am colindat prin Australia si prin America de Sud. Meseriile depindeau de tara si de dispozitie. Nu le mai enumar. Am facut de toate.
Am inselat, am mintit, am furat nevasta altuia, am injurat, am jurat stramb, am consumat narcotice, … am stat cateva saptamani in inchisoare si cateva luni intr-o chilie de pustnic in Egipt. Am castigat rand pe rand mici averi pe care apoi le-am risipit in vant sau le-am dat unora aflati la nevoie.
Intr-un cuvant : am facut si bune si rele.”

S-a oprit din discurs plimbindu-si stingher privirea pe gardul viu din fata.
„Credeti ca nu inteleg ce ziceti ?” am intrebat eu cu o voce care mi s-a parut straina. Parca nu ar fi fost a mea.
„Nicidecum domnisoara ! Nicidecum ! Daca macar pentru o clipa as fi crezut asa ceva nu mi-as fi pierdut timpul sa vorbesc cu dumneavoastra. Tocmai pentru ca intelegeti va spun toate astea. Pentru ca vreau sa ma intelegeti.
Rugamintea de care v-am vorbit la inceput este conditionata de aceasta intelegere.”

In acel moment s-a facut in mintea mea lumina. Varul doamnei Berger vroia de la mine ceva, ceva care pentru el era important. O rugaminte pe care numai eu puteam sa o indeplinesc … nimeni altcineva.
Acum imi era foarte clar totul.

Cand l-am privit din nou mi-am dat seama ca si el intelesese ca eu am am intuit esentialul.
Asteptam sa continue. In acest rastimp pe ecranul memoriei mi se derula ziua in care am dat teza la matematica. Daca nu as fi terminat mai repede de scris, profesorul nu m-ar fi trimis cu scrisoarea.
Nu as fi cunoscut nici o doamna Berger.
Daca atunci nu mi-ar fi venit ideea sa pun pe banda textul scrisorii acum nu as fi conversat cu strainul asta excentric.

… dar ce rost are sa pui in primul flanc un sir interminabil de „daca” ?
Realitatea era una singura: varul doamnei Berger si rugamintea pe care parca amana sa o formuleze.

 

Anunțuri

5 gânduri despre „vărul doamnei Berger (2)

  1. Pingback: BLOG OF THE YEAR 2012 - Top 10 bloguri preferate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s