vărul doamnei Berger (1)

 

Treceam grabita strada cand am auzit o voce care striga in spatele meu … „domnisoara, domnisoara, opriti-va un moment !”
M-am intors si am privit in directia de unde venea glasul dar nu am recunoscut persoana care incerca sa ma ajunga din urma. Ce treaba o fi avand cu mine, m-am intrebat, caci era evident ca nu ma confundase cu altcineva.
Din cativa pasi a ajuns in fata mea. Atunci am putut sa-l privesc pe indelete. Era un barbat oarecum inalt si sportiv de o varsta imprecisa …. undeva intre saizeci si optzeci de ani … depindea din ce unghi il priveai.
Avea in mana o borseta de piele ce-mi atragea atentia. In acel moment i-am observat bratara din zale de aur aproape patrate pe care era prinsa o piatra neagra.
S-a uitat la mine scurt cantarindu-ma din ochi. A adaugat cu o voce foarte echilibrata : ” sunt varul doamnei Berger … precis ca va amintiti ziua …”
Vocea lui a iesit pentru citeva secunde din campul meu auditiv iar amintirea unei zile anume mi s-a infatisat proaspata in fata ochilor.

In acea zi aveam teza la matematica. Ultima teza din clasa a zecea, dupa care urma sa dam examenul de treapta. Profesorul de matematica ne anuntase ca teza va tine doua ore iar subiectele nu vor fi tocmai usoare.
Cred ca mai ramasese o jumatate de ora. Terminasem de cateva minute toate calculele si ma uitam cu un aer distrat pe pereti, prin clasa.
Profesorul m-a observat, s-a apropiat de banca mea, mi-a luat caietul si l-a rasfoit pagina cu pagina. Din privirile lui am inteles ca scrisesem bine.
Mi-a facut semn sa ies pe hol.
A deschis usa iar eu am pasit aproape pe varfuri. Usa clasei ramasese intredeschisa.
M-a intrebat daca stiu casele evreiesti de langa parc. I-am zis ca da. M-a intrebat daca o cunosc pe doamna Berger. Nu o cunosteam.
„Sta exact deasupra magazinului de tricotaje”  mi-a zis dansul. „Cred ca poti sa te descurci daca te rog ceva.”
„Bineinteles”, am raspuns eu.
Atunci profesorul a scos din buzunarul de la sacou un plic . „Te-as ruga sa-l duci doamnei Berger. E de la fiica ei din Israel. L-a adus personal cineva saptamana trecuta iar de la Bucuresti l-am preluat eu.”
Am vazut ca scoate stiloul si cu litere cat mai citete imi scrie adresa si imi face o schita.
„Ai mare grija sa nu-l pierzi. Il dai ei personal iar daca nu e acasa mi-l dai inapoi mie.”

Am luat plicul, l-am impaturit si l-am bagat cat mai adanc in buzunarul de la uniforma.
Intre liceul nostru si apartamentul doamnei Berger era o distanta de cel mult 300 de metri. In cateva minute am ajuns la magazinul de tricotaje si imediat am descoperit usa laterala si scarile care duceau la etaj.
Am sunat insa nu mi-a raspuns nimeni. Aveam senzatia ca in casa e totusi cineva.
Am mai sunat inca o data. Intr-un sfarsit am auzit pasi si o femeie in varsta cu parul alb taiat scurt mi-a deschis usa.
S-a uitat foarte mirata la mine crezand ca am gresit adresa.
„Buna ziua doamna Berger” am articulat eu.
„Buna ziua ”  a venit prompt raspunsul ei. „Cu mine aveti treaba?”
„M-a trimis domnul profesor #^# sa va inmanez un plic. E de la fata dumneavoastra.”

In acel moment a deschis larg usa si cu o voce agitata m-a invitat sa intru.
Draperiile erau trase dar am reusit sa deslusesc cate ceva in semiintunericul din camera.
O biblioteca tip vitrina din care o serie de carti au fost scoase si asezate pe masa, mai multe reviste imprastiate pe doua scaune, o patura si un fier de calcat pe jos, radiocasetofonul asezat pe masuta de cafea, un tablou cu flori intr-o vaza, pictat oribil dupa parerea mea.

Am scos scrisoarea din buzunar si i-am inmanat-o.
Doamna Berger si-a pus ochelarii pe nas si cu nerabdare a desfacut-o uitand parca ca in camera mai exista si o alta persoana, adica eu.
Am vazut ca fata ii este cuprinsa de un val de suparare. Mi-am inchipuit ca primise vesti proaste si tocmai ma pregateam sa spun ceva cand am auzit-o zicand : „nu pot citi nimic. Elfriede scrie asa de marunt ! … iar ochelarii astia ma ajuta numai cat sa nu ma impiedic de obiectele din casa si sa nu-mi rup capul pe scari.”
„Pot sa va o citesc eu,” m-am oferit voluntar.
„E scrisa in idish” a replicat ea.
„Limba idish seamana cu germana, fac la scoala limba germana si cred ca as putea sa o citesc destul de corect ” am adaugat pe un ton increzator.

Doamna Berger a tras una din draperii si m-a invitat sa iau loc in fotoliul de langa fereastra.
M-am asezat si am inceput sa citesc. Din loc in loc ea ma corecta ascultindu-ma cu mare atentie. Intelegeam o parte din cuvinte, acele cuvinte comune cu limba germana, insa nu intelegeam decat foarte vag sensul propozitiilor.
Scrisoarea avea doua foi scrise pe o parte si pe cealalta cu un scris marunt si ascutit asemanator unei panze de fierestrau.
Cateva minute bune vocea mea a vibrat in camera aceea.

Doamna Berger m-a ascultat fara sa ma intrerupa iar cind am terminat lectura aproape ca i-am auzit suspinul mut.
„Esti draguta sa-mi mai citesti inca o data ?” m-a intrebat cu o voce lipsita de vlaga.
In acel moment privirea mi-a fost atrasa in mod magnetic de casetofon.
„Am o idee” am zis eu. „Pot sa va citesc scrisoarea si sa o inregistrez pe banda.”
S-a uitat lung la mine neintelegand pentru moment ce vreau sa-i spun dar apoi fata i s-a luminat si aproape ca a explodat : „Draga mea, e o idee absolut minunata! Asa am sa o pot asculta ori de cate cate ori vreau. Bravo fetito ! ”

Mi-a dat o caseta uzata. O tin si acum minte. Avea un invelis in doua culori, rosu si negru. Am pus-o in casetofon, am tras-o pana la capat, dupa care i-am facut semn ca incep inregistrarea.
Citeam cu atentie si cu o usoara intonatie lasand timp intre cuvinte si mai mult timp intre propozitii.
Lectura a decurs bine, caseta nu s-a incalcit si nimeni nu a sunat la usa sa ne deranjeze .
Am verificat sa vad daca functioneaza. Totul era OK.
M-am ridicat sa plec si ea m-a condus pana la iesire, foarte volubila si invitandu-ma mereu sa mai trec pe la dansa.

Din pacate nu am vizitat-o niciodata insa de cateva ori, pana sa merg la facultate, am stat de vorba cu ea in parc sau pe strada.
Au trecut noua ani de atunci mi-am zis in gand si dintr-o data mi-am amintit ca in fata mea sta varul doamnei Berger.

Exact in clipa aceea m-am intrebat de unde stie ca o cunoscusem pe doamna Berger. Probabil ca privirea mea era prea zapacita sau intrebatoare si in mod cert dansul era un om umblat prin lume cu abilitatea de a citi in mine ca intr-o carte atent numerotata.

„Aici nu e locul potrivit pentru a discuta. Sa mergem la o cofetarie sau pe o terasa. Am foarte multe lucruri sa va spun dar si o mare rugaminte … ma tem ca nu voi avea in final curajul sa o formulez” a adaugat privindu-ma atent sa vada cum reactionez.

Era ora pranzului si parcul aproape pustiu mi se parea locul ideal unde am fi putut sta de vorba.
Verisorul doamnei Berger mergea tacut alaturi de mine iar eu nu aveam curajul sa sparg tacerea cu intrebari absurde.

Anunțuri

9 gânduri despre „vărul doamnei Berger (1)

  1. Stilul tău foarte atrăgător de-a scrie!
    ”Esti draguta sa-mi mai citesti inca o data ?” m-a intrebat cu o voce lipsita de vlaga.”
    Și dacă nu conține lucruri misterioase, înseamnă că există în scrisoare un adevăr copleșitor, o revelație…ceva tot conține! Sunt curioasă. ;)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s