vocea destinului


Rareori deschidea cu totul pleoapele cand statea pe banca aceea din parc.

Aerul toamnei avea iz de tutun vechi si fin pus la pastrare in cutii de santal si gustul mierii de tei.
Lumina venea si pleca ințesând aerul cu fire aurii, pe jumatate stravezii, ce-i vibrau straniu pe pometii obrajilor.
Lumina cânta in apus o melodie pe intelesul tuturor celor ce nu aveau urechi sa o auda.

Cheia sol fusese inlocuita de plopul pe jumatate desfrunzit din spatele fantanii arteziene. Treptele soclului statuii alcatuiau un portativ pe care frunzele cu zimțurile arse de rugina toamnei isi tot schimbau locul in ritmul unui arpegiu dictat de vant.
Totul in jur era grație. Era muzica de miresme si culori.

El statea pe banca acea, surd, surd la claxoanele orasului ce raneau vazduhul primenit de iarna, ce alungau norii de pe linia orizontului si zăpăceau zburatoarele in drumul lor spre meleaguri mai calde.
Vociferarile celor nemultumiti de guvernul aflat la putere, de pretul benzinei, cresterea chiriilor sau stupiditățile debitate de prezentatoarea cu toaleta extravaganta, alunecau mute pe langa dânsul.

El statea pe banca aceea, banca lui, cu fața inspre lac, cu gândurile împrăștiate în aerul de octombrie.

Ea era acolo. Constanța ei îi impusese o ordine nefireasca in haosul cotidian. In fiecare amurg era acolo. O silueta îndoliată incadrata de zulufi rebeli de culoarea uitarii.

Ii urmarea buzele arcuite cum se deschid si inchid si narile dilatandu-se atunci cand ii vorbea copilului. Zambetul ii aluneca de la un colt la altul al buzelor ca arcusul unei viori strunite de o mână nevazuta. Ochii i se aprindeu treptat de culoare adunând in ei lucruri pe care el le stiuse dintotdeauna.

La inceput dorise să se intample o minune si doar pentru cateva clipe sa-i poata asculta glasul, asa cum isi asculta cu palma bataile inimii.
Copilul din brate o urmarea fascinat. El o urmarea fascinat deasemeni.
In timp ce vorbea isi desfacea larg bratele, ridica strengareste din sprâncene, batea din palme, facea piruete, se bosumfla teatral, isi unduia mijlocul sau prindea din zbor degetele copilului.

Neindoios ca avea o voce minunata. Copilul râdea in hohote captivat de spectacol si el se simtea frustrat, frustrat asa cum nu fusese niciodata, din cauza ca nu o putea auzi.

O urmarea uimit din acel unghi invizibil cu teama de a nu deranja, de a nu-si face cumva simtita prezența.

Intr-o zi, pe cand ea si copilul se jucau prin maldarele de frunze cazute, o femeie eleganta in varsta s-a apropiat si a batut-o usor pe umar.

Ea s-a intors speriata. Sperietura a tinut doar o clipa. I-a zâmbit intrusei apoi i-a facut cateva semne. Palmele-i fluturau incredibil de repede prin aer.

El a înghețat privind-o.
Ea … Ea era neauzitoare. La fel ca dânsul.

 

Anunțuri

11 gânduri despre „vocea destinului

  1. Câtă vreme oamenii vor mai putea vibra la înțelegerea și interiorizarea unor asemenea texte, ce mărturisesc splendoarea inefabilului artistic, nu este totul pierdut. Realizarea catharsis-ului este sinonimă, astfel, caracterului viu, nemuritor al speranței.

    Apreciază

  2. Splendid! ”Aerul toamnei avea iz de tutun vechi si fin pus la pastrare in cutii de santal si gustul mierii de tei.”
    Îmi vine să-l pun și eu la păstrare, exact așa cum l-ai descris. Și alături de el, un strop din ”Era muzica de miresme si culori”!
    Nu cred să fie un parfum mai potrivit pentru toamnă.
    Chiar dacă nu se auzeau glasuri, toamnei i se simțea parfumul…

    Apreciază

  3. scuze! … nu-mi dau seama cand fac chestii d-astea: ma bag aiurea „unde nu-mi fierbe oala”.
    Nu-i secret :) . De fapt au fost mai multi factori care au contribuit la dorul iscat: un vis, o melodie, conditiile mete … postarea ta trista a fost doar cireasa de pe tort. :)

    kronstadt … „dorise să se intample o minune si doar pentru cateva clipe sa-i poata asculta glasul, asa cum isi asculta cu palma bataile inimii”

    Apreciază

  4. Un orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea.
    Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. „Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!”.
    „O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe”. „Atunci de ce vă îngrijiţi de grădină?”.
    Orbul zâmbi: „Pot să vă numesc cel puţin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor.
    Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră”. „Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!”.
    „Nu, dar am ştiut că odată şi odată veţi trece pe lângă grădina mea.
    Ştiam că vă veţi bucura de florile mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s