trei ceasuri rele

 

Nu cred sa existe prea multi elevi care sa astepte cu placere un extemporal anuntat la matematica :)
Nici noi nu faceam exceptie de la regula dar Chinezoaica, colega mea de clasa poreclita astfel datorita ochilor ei migdalati, dadea acestui eveniment dimensiunile unui cataclism la scara mondiala.

Hotarasem sa recapitulam impreuna cateva exercitii la mine acasa.
Iarna era aproape pe sfarsite dar primavara nu se dadea venita si, spre ciuda noastra, vanturi reci maturau strazile orasului cu urme de zapada murdara si pomi ce asteptau nerabdatori sa infrunzeasca.

In camera mea era cald si bine … si numai de inecuatii nu aveam noi chef la ora aceea. Dupa ce ne-am zgâit vreo jumatate de ora intr-o Burda, comentand pe marginea modelelor de haine propuse pentru primavara in curs, am trecut  la culegerea de probleme.

Tocmai ne chinuiam sa scoatem ceva in factori cand deodata am simtit o intepatura puternica in zona plamanilor. Intepatura s-a transformat in junghi si aproape mi-au dat lacrimile de durere.
N-a durat mult. Doar cateva secunde.
Mi-am revenit si am continuat fara ca Chinezoaica sa-si fi dat seama de ce am intrerupt explicatiile.
Dar nu au trecut mai mult de cinci minute, cred, si valuri de frig mi-au strabatut corpul.  Am luat un pulover pe deasupra. Degeaba insa. Frisoanele devenenisera atat de violente incat nu-mi puteam opri clantanitul dintilor.
Chinezoaica, cuprinsa de panica, se agita in jurul meu fara sa stie de fapt ce vrea sa faca.
Am vrut sa-i spun ceva dar am realizat ca nu sunt in stare sa vorbesc si, cu nici un chip, nu-mi pot controla maxilarele.
Din senin junghiul a revenit cu intensitate sporita. Luam aer cu portia pentru a opri cumva durerea.  Cateva secunde m-am simtit parca ceva mai bine si am deschis gura pentru a inspira din nou … dar inauntrul meu ceva se defectase rau de tot caci plamanii nu ascultau de comenzi.

Nu as putea spune ca ma sufocam dar obrajii imi luasera foc si stateam asa intepenita, in picioare, cu mainile pe speteaza scaunului,  cu ochii tinta pe culegerea lui Gheba,  si cu rasuflarea intretaiata.
Presiunea ajunsese la apogeu dar, tocmai in acel moment critic, o supapa de refulare s-a deschis instantaneu si respiratia mi-a revenit la normal fara cea mai mica urma de durere.

Am continuat cu exercitiile desi Chinezoaica nu se mai putea concentra la ce-i ziceam. Am incercat sa glumesc, sa fac haz de situatie, in ciuda faptului ca o voce  interioara imi spunea ca pericolul inca exista.

M-am ridicat brusc, am scos din dulap o mica geanta sport cu curea de pus pe umar, am aruncat inauntru o pijama si cateva obiecte de toaleta, am scris un bilet pentru parinti, am iesit afara incuind cu zgomot usa  si m-am dus la spital insotita de Chinezoaica.
Pe drum am vorbit foarte putin dar nimic in legatura cu incidentul la care tocmai fusese martora.

De abia la poarta spitalului m-am trezit cu adevarat la realitate. De la Triaj m-au trimis la sectia de femei, caci aveam peste saisprezece ani, insa  acolo nu cunosteam pe nimeni … nici un medic, nici o asistenta.

Ultima oara fusesem la spital prin clasa a saptea, bolnava de hepatita.
Nehotarata m-am oprit in curtea spitalului. I-am spus Chinezoaicei sa plece acasa, ea insistand sa vina cu mine, si fara sa tin cont de vociferarile ei am marit pasul spre sectia de copii.
Doctorul care raspundea de acea sectie ma cunostea destul de bine caci ani de zile fusesem „clienta” lui fidela, nu din cauza ca as fi fost cine stie ce bolnava, ci din cauza ca, la cele mai neinsemnate simptome, mama intra in panica si ma ducea la spital.

La ora patru doctorul facea obisnuita vizita de dupa amiaza. Tineam bine minte acest lucru.
M-am postat pe un fotoliu de pe hol,  vizavi de cabinetul lui, si l-am asteptat sa vina.
Minutele treceau greu iar in acest rastimp doua asistente tinere pe care nu le cunosteam m-au luat la intrebari.

In sfarsit a venit doctorul insotit de o asistenta ce era mama unei colege din generala. M-am simtit mult mai bine sa vad figuri familiare si chiar am fost placut surprinsa sa observ ca m-a recunoscut din prima si mi se adreseaza pe numele mic.

Am intrat in cabinetul binestiut. Acelasi birou, aceleasi fotolii gri verzui, acelasi dulap din sticla cu medicamente, acelasi ficus, acelasi cantar in coltul de langa fereastra, acelasi stetoscop stralucind pe halatul alb … doar riduri in plus pe fata doctorului.

Mi-a cerut sa-i povestesc in detaliu. M-a ascultat fara intrerupere iar in final mi-a pus cateva intrebari.
A rugat-o pe asistenta sa-mi ia temperatura.
Mi-a luat-o de doua ori si nu-mi puteam da seama ce-i tot susoteste doctorului.
Dansul mi-a facut un control de rutina. Mi-a ascultat respiratia, mi-a luat pulsul, m-a pus sa scot limba :), sa stau intr-un picior cu ambele maini intinse in fata – peste care mi-a asezat o foaie de hartie, mi-a dictat ceva foarte repede urmarind felul cum scriu,  mi-a tras pleoapele in toate directiile de credeam ca-mi vor iesi ochii din orbite …

Doamna asistenta i-a adus fisa mea. Imi vedeam numele in majuscule scris cu carioca albastra.
A meditat cu pixul in mana … credeam ca-mi va prescrie o reteta si ma va trimite acasa. Dar n-a fost asa. A chemat-o pe asistenta si i-a zis sa sune la infirmerie pentru o pijama.

– Ai depasit saisprezece ani si ar trebui sa te trimit la sectia de femei, dar daca am sa te trimit acolo ai sa te imbolnavesti de-adevaratelea. Asa ca voi scrie in fisa ca ai doar cincisprezece ani, desi nici de treisprezece nu arati.
Un zambet usor trist i-a alunecat lin pe coltul buzelor si s-a dizolvat in aer.

– Nu-i nevoie de pijama, i-am raspuns punand mana pe geanta.  Am adus tot ce-mi trebuie.
Chiar asa de mica par incat sa fiu confundata cu o fata de treisprezece ani?

Fara sa-mi raspunda medicul s-a uitat la mine prin lentilele groase din spatele carora culoarea ochilor era imposibil de descifrat. Stiam insa ca are ochi albastri. Ii tineam minte de la gradinita. Pe atunci purta dioptrii mult mai mici.

– Vrei sa spui ca stiai ca vei fi internata?  m-a intrebat curios.
– Am luat in calcul posibilitatea, i-am raspuns  privindu-l peste dosarele imprastiate pe birou.

– Atunci du-te si schimba-te, mi-a zis el, si mi-a facut semn inspre paravan.

Simteam o usoara oboseala, o sonmolenta chiar, desi nu era nici macar ora sapte dupa amiaza.

Intre timp a venit asistenta si l-am auzit ca-i spune ceva.
A venit langa mine cu un pahar de apa si o pastila. Am inghitit-o fara cuvinte.

Doctorul m-a intrebat : Vrei sa telefonezi acasa ca ramai la spital?
Am ezitat putin dar apoi i-am telefonat mamei la serviciu si am anuntat-o reportericeste ca-mi voi petrece noaptea la spital.

In pijama inflorata, cu parul strans intr-o clama in varful capului, ma simteam ca un samurai pregatit sa dea ochii cu adversarul.

Asistenta m-a condus la salon. Inauntru erau doar trei copii: o fetita mica, de vreo trei sau patru ani, cu figura de tigancusa si par negru carliontat, un baiat ceva mai mare, nu mai mult de opt ani, dar cu o mina extrem de serioasa si o pijama caraghioasa cu buline albastre pe fond alb, si un baiat de liceu, blond, caruia de curand ii mijise mustata.

Camera avea doua randuri de cate patru paturi asezate fata in fata. Baietii stateau pe un rand, fetita pe celalalt.
In mod reflex m-am indreptat spre un pat de langa cel al fetitei dar asistenta mi-a facut semn sa-mi pun lucrurile pe patul de langa baiatul blond.

Mi se facuse somn.
– Mi-ati dat un somnifer?
Nu, a raspuns dansa scurt.
– Am febra?  am chestionat-o din nou.
– Nu, a raspuns dansa la fel de laconic.

– Daca ti se face foame sa-i spui lui, mi-a zis aratand cu capul in directia baiatului cel mai mare.  Am sa-l trimit la cantina sa-ti aduca de mancare.

– Nu mi-e foame deloc, i-am raspuns cu ochii lipiti de somn.

*

M-am intins in pat, am tras patura peste mine, si-am dormit neintoarsa pana in zori.

*

Lumina soarelui m-a trezit dis de dimineata. M-am ridicat din pat, am facut cativa pasi si apoi, cu mainile prinse de manerele pe care era fixata tablia patului, m-am rasucit peste cap in aer. Simteam ca mi s-au dezmortit oasele.

Cei trei se uitau lung la mine. Probabil ca nu sunt obisnuiti cu stilul meu de a ma ridica din pat, am concluzionat bine dispusa.

– N-ai murit?
Vocea fetitei carliontate m-a facut sa tresar. Nu intelegeam sensul intrebarii.
– Taci tu proasto! a sarit baiatul in pijamaua cu buline.

M-am uitat pe rand la toti trei. Ceva nu era in regula dar nu stiam ce.

– Cum adica sa mor? –  m-am adresat interogativ fetitei.
– Asa bine, mi-a raspuns dansa candida. Ce, nu stii cum se moare?!

– Aseara ai avut o criza, a intervenit baiatul cu pijamaua imbulinata.
– O criza? – am articulat neincrezatoare dar cu vocea schimbata din cauza surprizei.

– Ma rog, cred ca asa se numeste, a preluat din zbor firul discutiei baiatul de liceu, aranjandu-si suvitele de par blond ce-i veneau peste ochi. Nu prea le am cu termenii medicali dar am auzit expresia la noi la orfelinat.
Aseara, dupa ce-ai adormit, corpul a inceput sa-ti tremure. Am incercat sa-ti vorbim dar nu auzeai ce-ti spunem. Asta mica s-a speriat rau de tot si, desculta, a alergat pana in camera de garda tipand cat o tinea gura: Moare domnisoara! Moare domnisoara!
A trezit toata sectia. Asistenta de garda a venit alergand si te-a controlat in viteza. A iesit si a revenit imediat cu o seringa gata pregatita. Ti-a facut o injectie, ti-a pus inca o patura si mi-a spus sa am grija de tine pana se intoarce.

Ascultam aiurita. Nu-mi aminteam nimic.
La un moment mi-a trecut prin cap ideea ca cei trei au pus la cale o farsa  pentru a se distra pe seama mea.

– Nu cred o iota din ce-mi spuneti. Gasiti-va pe altcineva pentru distractie ca eu n-am chemare la ora asta pe stomacul gol.

– Crezi ca te mintim?  a sarit ca ars liceanul de la orfelinat. Daca nu crezi uita-te si-ai sa vezi injectia. Cine crezi ca te-a intepat? Musca tzetze?

Am dat la o parte pijamaua si-am vazut semnul lasat de seringa.
Imi era imposibil sa cred ca mi se facuse o injectie fara sa o simt.

– Si dupa acea ce s-a intamplat?

– Dupa aceea ai avut friguri, mi-a zis fetita ce statea ghemita pe patul meu, cu genunchii stransi la gura, retraind partial evenimentul. Patul se misca  tare de tot … ca-n filme. Am crezut ca mori si mi s-a facut frica.

– Ba nu se misca deloc, a intervenit flegmatic baiatul cu pijamaua in buline. Patul statea pe loc, doar tu tremurai sub paturi. Proasta asta mica s-a speriat si-a inceput sa planga si sa strige ca de aia tremuri asa de tare ca sufletul vrea sa iasa afara din tine.
Parca stie ea ce-i ala suflet!
Dupa aceea asistenta de garda a venit cu una din asistentele alea tinere si cu un carucior pe rotile. Te-au pus pe carucior si te-au dus nu stiu unde. De abia inspre dimineata te-au adus inapoi.

Acultam pe ganduri relatarile martorilor oculari dar fara putinta de a reconstitui ceva. Creierul imi era ca o pata alba  sau ca o pelicula de film din care cineva cenzurase secventele in cauza.
Nu-mi aminteam absolut nimic si aceasta neputinta ma chinuia de-a dreptul.

Doream sa aflu intreg scenariul noptii insa asistentele din tura de noapte plecasera acasa, asa ca trebuia sa astept pana a doua zi.

Pe la ora zece doctorul si-a facut obisnuita vizita de dimineata, a notat ceva pe fisa agatata la capatul  patului, a schimbat cu noi cateva vorbe, asa cum facea de obicei, si a iesit din salon urmat de asistente.
La cateva minute dupa aceea o asistenta s-a intors si m-a luat pentru o serie de analize. Alte analize trebuia sa le dau a doua zi, pe stomacul gol.
Nu a durat mult si m-am reintors in salon.

Nu ma durea nimic, ba chiar ma simteam excelent si cu un chef nebun de sport.
M-am plimbat prin curtea spitalului, mi-am bagat nasul intr-o magazie semiparasita, am ocolit ‘cladirea tehnica’ si m-am uitat pe una din ferestrele de la morga. Morga era amplasata intre sectia unde eram eu internata si sectia de boli contagioase.
Am urmarit cum descarcau marfa dintr-un camion si o bagau in magazia de la cantina, i-am dat biscuiti unei pisici vargate ce-mi iesise in cale uitandu-se fix la mine cu mustatile zbarlite, am patrulat in sus si-n jos … dar degeaba. Timpul parca statea in loc.

Mi-am amintit de o usa de serviciu, de niste trepte abrupte si de o balustrada alunecoasa pe care, cu ani in urma, ‘ma dadeam’ pe burta.

Se facuse ora pranzului. M-am reintors in salon si toti patru am plecat la cantina, de fapt o sala de mese mai mare, amplasata la parter, in capatul holului.  Salonul nostru se afla tot la parter.
In timp ce mancam cei doi baieti  faceau comentarii comice pe marginea a tot felul de subiecte iar fetita tigancusa isi scutura razand capul incadrat de zulufi.
Parea un copil istet si in ciuda faptului ca baietii i s-au adresat cu apelativul ‘proasta mica’, am observat ca de fapt o simpatizau si aveau grija de dansa. I-au adus tava cu mancare, i-au cojit marul dat la desert, i-au format numarul de acasa la telefonul public de pe holul de la intrare si apoi au luat-o la plimbare prin curte.

Intre timp trecuse mama si-mi lasase la poarta un pachet : cateva reviste ce aveau si cuvinte incrucisate si un termos cu compot cald din prune uscate.
Am baut toti patru compotul si ne-am distrat pe seama titlurilor din reviste. Nu aveam nici un chef de citit.

Dupa ce ceilalti au adormit, m-am ridicat incet din pat si m-am dus in recunoastere pentru a vedea daca balustrada mai exista.
M-am bucurat sa vad ca da. In semiintunericul de pe acel hol rar folosit am urcat treptele si m-am asezat cu burta pe balustrada lucioasa dupa care mi-am desfacut mainile ca sa alunec pana jos. Alunecarea aceasta semana putin cu un zbor. Incredibil cati ani au trecut de cand ‘m-am dat’ prima oara pe balustrada in spital.
Gandurile mi-au fost intrerupte de vocea fetitei : Vreau si eu, vreau si eu!
Nu stiu cum de ma descoperise :)

I-am facut semn sa vorbeasca mai incet si am dus-o pe trepte pana sus. I-am explicat cum trebuie sa se aseze, cum sa-si traga bluza de pijama astfel incat sa nu-i ricosese nasturii pe suprafata de plastic a balustradei, si m-am dus jos sa o prind ca sa nu cada, caci balustrada avea o inaltime mai mare decat dansa.

O amuza teribil alunecatul si cu nici un chip nu dorea sa ne intoarcem in salon. Chicotea incantata ori de cate ori ajungea in bratele mele si mereu trebuia sa o fac atenta sa-si reduca sonorul.
Tocmai cand ne distram cel mai bine ne-am trezit ca o asistenta cu figura cazona se rasteste la noi : Ce cautati aici? Vreti sa va rupeti capul?
A apasat pe comutator si un bec s-a aprins exact deasupra capetelor noastre.
– Ia te uite, tu care esti mai mare esti si capul rautatilor, mi s-a adresat mustrator. Poftim in salon ‘madmoazelelor’. Aici avem lume bolnava care are nevoie de liniste, nu ca voi cu chef de distractie.

Cu parere de rau ne-am intors in salon.
Greu de tot a trecut ziua si s-a facut in sfarsit seara. Spre norocul meu, doamna asistenta din ziua precedenta venise din nou de garda.

Am urmarit-o pana am prins-o intr-un moment de respiro si am intrat dupa ea in camera de medicatie. S-a uitat la mine fara sa comenteze in vreun fel. M-am asezat pe un scaun, chiar daca nu m-a invitat sa stau :), si am rugat-o sa-mi spuna ce mi s-a intamplat aseara si de ce boala sufar.

– Nu stiu ce boala ai. Cred ca nici una. Aseara insa ti-a fost rau de tot. M-ai speriat de-a binelea si nu sunt tocmai incepatoare. Calmantul administrat n-a avut nici un efect.
A respirat adanc si a continuat.

– De saisprezece ani lucrez  la spital si de-ar fi sa povestesc, am ce povesti.
Cand te-am vazut aseara in cabinet la domnul doctor nu aratai deloc bolnava. Mi-a zis sa-ti iau temperatura, si ti-am luat-o. Aveai mai putin de 37 de grade.
Vezi? … daca cineva are febra, sa zicem 39 de grade, nu ne alarmam. E un simptom normal in multe boli.
Dar tu aveai temperatura mai mica de 37 de grade. De aceea domnul doctor mi-a cerut sa mai verific inca o data, si de aceea te-a internat.
Frisoanele de aseara au fost asa de puternice incat am fost nevoita sa-l sun acasa. Mi-a zis sa pregatesc o cada cu apa fierbinte pana sa ajunga la sectie.
Am umplut cada cu apa si imediat ce-a sosit, la dispozitia dansului, te-am pus in apa.
Dupa cateva minute tremurul corpului a incetat ca prin farmec. Te-am imbracat si te-am dus in camera de urgente dar domnul doctor nu ti-a prescris nimic, nici o injectie, nici o pastila … nimic.
Mi-a zis doar sa te invelesc bine ca sa dormi, si asa am facut.
Spre dimineata erai cum nu se poate mai bine si aveai un somn adanc de tot. Impreuna cu colega mea te-am dus inapoi in salon. Acolo te-ai trezit dimineata.

– Dar nu-mi amintesc nimic, i-am zis cu neliniste. Absolut nimic. Tot ce stiu e ca aseara m-am culcat in al treilea pat de langa geam si ca dimineata m-am trezit tot acolo.
Poate ca am amnezie, i-am zis ingrijorata. Cum voi invata pentru facultate?

– Nu vorbi prostii, mi-a retezat-o scurt. N-ai nici pe naiba. Esti sanatoasa tun si mintea ti-e limpede.
Oricum, inainte sa te externezi domnul doctor o sa vrea sa te vada. O sa-ti explice dumnealui mai bine ce ti s-a intamplat.
Acum du-te si te culca si nu te mai gandi la lucruri prapastioase, mi-a zis cu un ton imbunat. Doamne fereste de ziua in care sa fii cu adevarat bolnava si de durere sa nu poti dormi noaptea.

Nu-mi venea sa cred. Cum de ma pusesera intr-o cada cu apa fierbinte si eu nu simtisem nimica. Inseamna ca am fost decuplata de la Realitate, mi-am zis mie insami in timp ce calcam ritmic pe mozaicul in patrate de sah.

M-am intors din drum.
Inainte de a merge in salon trebuia sa vad baia si cada.

In acest moment al relatarii sunt datoare cu niste explicatii.
Spitalul era gazduit intr-o cladire construita pe timpul regimului austro-ungar. O cladire particulara, bineinteles.
Comunistii au transformat-o in spital si i-au adaugat unele facilitati insa nu s-au atins de cele vechi. Printre acestea se numara si sala de baie de la parter, cu o cada  mare, din metal emailat, dotata cu robinete masive din bronz. Robinetele si dusul fusesera incastrate in perete prin intermediul unor placi de bronz ce imitau frunzele de vita de vie si chipuri umane monstruoase.
Decorul in stil Art Noveau era intradevar fantastic si contrasta violent cu sobrietatea ‘toaletelor comuniste’ adaugate ulterior, dupa nationalizarea cladirii.
Baia de care vorbesc era folosita in exclusivitate de personalul medical. Pentru pacienti fusesera prevazute niste cabine cu dusuri.

Am apasat pe clanta din bronz si am intrat inauntru pe intuneric. Spre norocul meu usa nu fusese inchisa.
Sala de baie, destul de lunga, avea niste geamuri mari, cu sticla vopsita in alb galbui, ce dadeau inspre curtea interioara.

Am aprins lumina. M-am oprit o secunda.
Deci asta e cada cu pricina! … am exclamat cu voce tare. Peretii au rezonat aprobator :)
Speram sa-mi aduc aminte ceva. Din povestirile asistentei nu reuseam sa reconstitui scena sau sa construiesc ‘amintiri false’. Un mare gol mi se intindea in memorie. Nu exista nimic de care sa-mi amintesc.

Lipaitul de papuci m-a facut sa intorc capul. Fetita carliontata statea in pragul usii si privea admirativ incaperea.

– O! Ooo ! … ce frumos e aici! Ma lasi sa fac baie ? – m-a intrebat dansa jucandu-se cu robinetele din bronz.

– Baia asta nu-i pentru pacienti, i-am explicat cu calm. Hai afara!

– Î -î
– Cum adica î – î ? Crezi ca-i dupa capul tau?

– Te rog, lasa-ma sa fac baie. Cine-o sa afle ca am fost aici?

In fond nu aveam de ce sa ma opun.
Am deschis ambele robinete, pentru a regla temperatura, si am asteptat sa se umple cada cu apa.
Fetita inspecta pe sus si pe jos minunandu-se de aplicele colorate de pe perete, de figurile decorative, de mozaicul floral dintre cada si ferestrele din fata – un mozaic in culori vii ce inviorau atmosfera, minunandu-se de tot ceea ce descoperea ea insasi.

Nu stiu de unde a scos o sticla paralelipipedica cu pudra albastru turcoaz.

– Ce-i aici? E otrava?

Am deschis sticla si am mirosit. Nu era otrava, erau saruri de baie :)

– Vreau si eu, vreau si eu, a sarit imediat  leganandu-si capul cu zulufi, si fara sa o mai pot opri am vazut cum scutura sticla in apa.
Un miros placut, proaspat si odihnitor, ne-a invaluit deindata.

– Ce-i aici?  m-a intrebat din nou  intinzandu-mi un alt recipient, de data asta din plastic. Desi scria in maghiara am inteles ca-i vorba de un spumant de baie. Era ceva cu arome de piersici si lamaie

– Lucrurile astea sunt ale doamnelor asistente, nu putem sa le folosim fara sa le cerem voie.

– Doar putin, te rog, nu au sa se supere ca le-am luat o picatura.

Nu aveam incotro. Am turnat cateva picaturi din spumant in apa. Fetita agita incantata apa cu ambele maini, facand sa creasca grosimea stratului de spuma,  imprastiind arome imbietoare in incapere.
S-a dezbracat intr-o clipa si a sarit in cada. Cativa stropi de spuma i-au aterizat pe nas dar ea nu le-a dat importanta. Se rasucea in cada, cand la stanga cand la dreapta, imprastiind apa cu degetele desfacute.

– Hai si tu, m-a invitat generoasa :)

Nici in ruptul capului n-as fi putut sa apar goala in fata ei, desi era doar un copil.

– Nu-i igienic sa facem baie impreuna, m-am trezit dintr-o data ca-i spun, si m-am minunat de alternativa raspunsului salvator.

– Bine, daca asa zici tu, mi-a raspuns razand si s-a scufundat cu totul in apa. Ii zaream doar varful capului acoperit de spuma si mi se parea ca sta prea mult cu capul sub apa.
Iesea la suprafata cu fața toata un zambet, respira adanc, si se baga iarasi la fund.
Placerea asta nevinovata, la statul cu capul sub apa ma refer, mi s-a parut curioasa pentru un copil asa de mic.

S-a balacit in cada pana s-a racit apa si cu mare greu am scos-o afara. Lovea incontinuu apa cu mainile pentru ca, dupa spusele ei, ” sa stârnească aromele”  :)
Stârnitul asta de arome m-a udat pana la piele si ma gandeam ca am toate sansele sa ma aleg cu o ‘raceala  sanatoasa’ vindecabila doar prin medicamente injectabile.

Mi-a luat  o jumatate de ora sa curat cada, sa sterg pe jos si sa usuc pervazul ferestrelor pe care se prelinsese spuma impastiata de scafandra cârlionțată.

In tot acest rastimp am incercat sa ma vizualizez in cada, sa refac pe cale mentala scena povestita de asistenta medicala, sa ma integrez cumva in acest decor in care stiam precis ca fusesem cu o noapte inainte.
Eforturile mele au fost nule si in afara de o usoara durere de cap nu m-am ales cu altceva.

A doua zi am facut restul de analize. Asteptam ca doctorul sa-mi vorbeasca, sa-mi dea unele explicatii in legatura cu boala, dar a trecut prin salonul nostru in acelasi stil glumet, ca si cum nici unul din noi n-am fi suferit cu adevarat de ceva, ca si cum noi, cei patru din salon, am fi fost internati la spital dintr-o eroare.

De abia a doua zi asistenta sefa m-a chemat sa-mi spuna ca peste o ora sa-l astept pe domnul doctor la el in cabinet.

Recunosc ca aveam emotii :)
Eram pregatita sa aud numele unei boli cu nume latin, lung si curios, imposibil de pronuntat fara o fituica ajutatoare in fata.

Doctorul a venit si s-a asezat la birou trecandu-si incet ambele maini prin parul alb dar inca des.

– Care va sa zica asa, a mormait el uitandu-se in fuga pe niste hartii. Nu ai nimic grav. O usoara anemie … in rest toate analizele ti-au iesit foarte bine. Daca vrei poti sa te mariti chiar maine.

S-a oprit si s-a uitat la mine.

Chiar ca ma zapacisem.
– Pai daca nu am nimic, ceea ce mi s-a intamplat cu doua seri in urma de la ce mi se trage?
Nu exista boala fara nume, am adaugat sigura pe mine.

Doctorul a clatinat din cap.
Ai dreptate.
– Atunci va rog sa-mi spuneti numele bolii. Trebuie sa-l stiu, nu-i asa?
– Bine. Vad ca insisti. Raspunsul meu este acesta: ai avut ceea ce unii numesc „trei ceasuri rele”.

Uitasem sa spun ca doctorul era evreu si tocmai de aceea afirmatia lui ma luase pe nepregatite.
– Dar asta nu-i o boala, e o superstitie, am spus moale nevenindu-mi sa cred ca un medic cu vechimea lui imi pune acest asa zis diagnostic.
Medicina-i o stiinta. Oare e posibil sa aplicati o terapie fara sa cunoasteti de ce sufera bolnavul?

Doctorul si-a sprijinit mana in barbie. Prin dioptriile groase ochii aproape ca nu i se zareau.

– Ai rabdare sa asculti o poveste?
– Da, i-am raspuns, banuind ca va urma ceva interesant.

– Cu multi, multi ani in urma, am vizitat zona Neamtului. Eram impreuna cu mai multe cunostinte din Israel. Unul din ei auzise de un schit de calugari  parasit cu ani in urma si dorea sa-l vada. A trebuit sa lasam la poala muntelui masinile si sa urcam aproape doi kilometri pe jos. In sir indian, vreo zece persoane, am urcat panta necosita.

Schitul era locuit doar de un pustnic batran dar se mai afla acolo un satean ce venise sa-i aduca provizii. Batranul a insistat sa ramanem la masa si foarte repede, pe o plita rudimentara, a facut un cazan mare de ciorba, o tochitura de ciuperci si  mamaliga.

La un moment dat baiatului unuia din cunostintele mele i s-a facut rau.  Ghem de durere s-a incolacit pe o lavita de lemn apoi corpul i-a fost cuprins de frisoane puternice.
Noi eram trei medici in grup insa nici unul nu stia ce i se intampla si cu ce l-am putea ajuta.
In vociferarea si panica creata am uitat de pustnic. Dansul iesise afara si se intorsese cu doi bolovani pe care i-a aruncat in plita, direct in jarul incins. Apoi intr-un cazan mare de cupru a turnat mai multe galeti de apa si a intetit focul.
A scos bolovanii, de marimea unor pepeni, i-a stropit cu apa si i-a invelit in niste prosoape tesute de casa.
Un pietroi l-a asezat sub genunchii baiatului cuprins de frisoane, celalalt la picioarele descaltate.
L-a acoperit cu mai multe pleduri si, foarte sprinten pentru varsta lui, s-a repezit pe o scara in podul colibei de unde s-a intors cu un ciubar mare pe cap.

Si-a legat poalele hainei negre, si-a suflecat manecile, si fara cuvinte s-a apucat de lucru. Lucra iute, ca un baiat de douazeci de ani, tinand in acelasi timp sub observatie baiatul, pe parintii speriati, focul din plita si cazanul cu apa.

A curatat ciubarul din lemn, l-a clatit, a luat apa de pe plita si de abia dupa aceea mi s-a adresat : „Scoate-i hainele si pune-l in ciubar cu capul in sus. Sa-i tineti strans mainile si umerii, sa nu se miste si sa nu-i alunece capul sub apa”.
Ceilalti doi medici din grup, ce nu stiau romaneste, m-au ajutat fara sa-mi puna intrebari.
Baiatul, inalt si bine facut, era student in America si era singurul copil al familiei.  Parintii lui, speriati de neprevazutul situatiei, aproape ca nu indrazneau sa intrebe ce va urma.

L-am asezat cu greu in ciubarul pe jumatate umplut.
Batranul a controlat cu cotul temperatura apei. A mai turnat cateva carafe de apa clocotita si a asteptat.
Dupa cateva minute frisoanele baiatului au incetat ca prin minune.
Corpul i s-a relaxat, respiratia s-a reglat, venele au revenit la forma initiala si a cazut intr-un somn adanc.
L-am intins pe lavita din chilie si l-am acoperit cu doua pleduri de lana. Dormea exact ca un prunc.

Pericolul trecuse iar membrii grupului, fiecare pe limba lui, isi exprima recunostinta fata de pustnic.
Mama baiatului si-a desprins de la gat lantul de aur cu un medalion masiv incrustrat in diamante ca sa-l dea in semn de recunostinta pustniculuii. I-am oprit la timp mana.
Batranul a privit-o cu mila.
Pentru oameni ca el, o coaja de nuca are valoare mai mare decat diamantul Koh-i Noor.

Ne-am asezat in tacere la masa din lemn. Trei dintre noi eram medici, eu fiind cel mai tanar si cel mai putin experimentat. Toti trei l-am rugat pe batran sa ne zica de unde a stiut ce trebuie sa faca. L-am rugat sa ne zica numele bolii si remediul ei.

Dansul ne-a spus doar atat : Trei ceasuri rele. A avut noroc ca fost la locul potrivit.

– Mi se pare incredibila povestea asta, i-am zis doctorului ce pret de cateva minute si-a zambit propriilor aduceri aminte.

– Acum si tu esti parte din povestea asta, a adaugat pe un ton grav pentru a ma face sa inteleg ca asa este.

– Te asteptai ca un medic sa-ti dea explicatii stiintifice, nu-i asa? Vezi bine ca medicina are limite. Bolnavi incurabili se fac bine peste noapte parca pentru a da peste nas doctorilor cu patalamale obtinute la facultati de renume.
Oameni cu un picior in groapa isi revin si-si continua viata muncind mai greu ca inainte.
Nu spun ca ceea ce ti s-a intamplat nu poate fi explicat stiintific, insa eu nu cunosc explicatia. Poate ca un medic specializat  intr-un domeniu anume ar putea diagnostica exact ce s-a petrecut in corpul tau timp de cateva minute.
Mie doar coincidentele mi se par ciudate. Si tu, la fel ca baiatul cunostintelor mele, ai fost la momentul potrivit acolo unde trebuie. Asta mi se pare intradevar extraordinar.
Ca singura iei hotararea sa vii la spital. Ca vii direct la spital inainte sa mergi la policlinica.
Ca vii  la aceasta sectie in loc sa mergi acolo unde ti s-a dat bonul de la Triaj.
Ce te-a facut sa vii aici?

M-am gandit o secunda.
– Erati singurul doctor pe care-l cunosteam. Chiar si mie mi se pare curios ca asa dintr-o data m-am hotarat sa vin la spital. Junghiurile imi trecusera. Ma simteam bine si totusi …

–  … si totusi te-ai imbracat si ai venit aici, a continuat doctorul fraza. De ce?  Zi-mi exact, de ce?

M-am gandit din nou. De ce o facusem?
Din cauza acelui clopot surd ce batea in interior anuntandu-ma de pericol. Din cauza asta.
Ratiunea nu se opusese presimtirii. Facusem totul constient, calculat, chiar daca impulsul primar fusese de alta natura.

– Am avut presimtirea ca mi se va intampla ceva rau, i-am zis in final, fara sa-mi pese cum va gandi despre mine. Stiam ca nu-s o persoana superstitioasa si ca pisicile negre, oglinzile sparte, sarea rasturnata sau zilele de 13, ma lasau rece ca un sloi de gheata.

Doctorul m-a analizat ganditor.
– Fii mai clara te rog, mi-a cerut el. Cum s-a manifestat presimtirea?

– A fost ca si cum as fi stiut ca va urma ceva rau, fara sa stiu insa ce anume. Restul a fost o chestiune legata de „intamplare”,  sau de sansa, sau de coincidenta … nu stiu.

– Draga mea draga, a spus doctorul cu glas taraganat, tine bine minte : Lucrurile nu se intampla intamplator.
Vei intelege mai tarziu talcul acestor vorbe.

– Si totusi ce diagnostic mi-ati pus in fisa medicala?  Nu cred ca ati scris acolo „trei ceasuri rele”!

Doctorul a zambit.
– Ce conteaza ce-am scris. Conteaza ca acum te-ai lamurit  ca nu suferi de nimic. Orice a fost, a trecut. Nu-ti fie teama. De-ai sa traiesti o suta de ani nu se va repeta.

PS.
Aceea a fost ultima mea internare. De atunci si pana in clipa de fata n-am dormit nici o noapte intr-un pat de spital.
Sper ca nici de acum inainte :)

Anunțuri

18 gânduri despre „trei ceasuri rele

  1. Dacă e ficțiune, felicitări, mi-a plăcut mult !
    Dacă e realitate…, m-a uluit și m-a pus pe gânduri. Am pățit acest lucru acum vreo doua săptamâni. Exact așa, a venit fără motiv, fără să fiu bolnavă, Mi-am speriat rău bărbatul, dar eu mi-am găsit leacul singură. Pe căldura aia nebună eu mi-am pus pe mine două pături de lână. Dimineața nu mai aveam nimic.

    Apreciază

  2. Pingback: OSPATUL LUI PACALA - de Petre Dulfu - Retete... literare

    • De ce ca-n filmele americane?

      In spitalul despre care povestesc, la capataiul fiecarui pacient era agatata pe un snur o foaie bagata in folie de plastic. Pe foaia aceea erau trecute orele de tratament si medicatia ( pastile, injectii, schimbare de pansament, picaturi, etc)

      ***
      Voi mai povesti ceva ..
      La sectia de copii a spitalului nostru existau doua subsectii, ca sa le numesc asa.
      O serie de saloane erau destinate copiilor fara insotitor iar alte saloane erau special aranjate pentru copiii cu insotitori.
      Era vorba de copiii mai mici de trei ani ce se internau de obicei cu mama lor, mai rar o bunica sau o sora mai mare. In acele saloane, langa fiecare patut mic era asezat un pat obisnuit pentru mama/insotitorul copilului.
      Insotitorul/mama trebuia sa hraneasca copilul, sa-l duca la baie, sa-i schimbe hainele, intr-un cuvant sa-l supravegheze 24 de ore din 24.

      In una din internarile mele de prin clasele primare am remarcat in salon un aparat ciudat … nu stiu de ce mi se parea ca seamana cu aparatura din cabinetul dentistilor. Pe mine chestiile tehnice m-au atras dintotdeauna :)
      Copiii din salon mi-au zis ca-i un uscator de prosoape si mi-au aratat cum functioneaza.
      Am vazut mai multe grile din inox, rabatabile, pe care puteau fi puse mai multe prosoape. In timp ce functiona scotea un hâșâit usor si din cand in cand clipea in partea de sus o lumina mov rozalie.

      Cu prima ocazie cand am prins o asistenta in salon am intrebat-o despre aparat.
      Am ramas exact ca la dentist cand mi-a zis ca de fapt e vorba de un aparat de uscat pelinci :) si ca toate uscatoarele astea au fost aduse de niste prieteni de-ai doctorului evreu, despre care tocmai am povestit, si au fost donate spitalului.
      Luminile intermitente veneau de la niste lampi UV si aveau rolul de a dezinfecta pelincile.

      Intamplarea avea loc inainte de anii ’80. Pe atunci, in Romania, nu existau Pampersi :)

      Prin facultate am povestit unei studente la medicina despre respectivele uscatoarele din micul nostru oras provincial … si mi-a zis ca fabulez.

      Apreciază

      • (marturisesc, am cautat pe net cuvantul pelinca :) … )

        Mi se parea ireal, pentru ca desi nu am fost internata niciodata in spital, am fost de foarte multe ori in vizita la pacienti internati si nu credeam ca exista asemenea spitale (ca acesta de care povestesti) in Romania. Localizez impresionantul spital in Transilvania, ceea ce imi intareste ideea ca acolo e o concentratie mai mare de romani buni.

        Ar fi interesant de delimitat „ceasurile” pt fiecare din intamplari :)

        Apreciază

  3. Îmi place cum scrii și am citit fără întrerupere aceste pagini, fără să mă plictiesc o secundă!
    Am observat că indiferent de voința omenilor, viața se derulează după un tipar aparent prestabilit. Am cunoscut pacienți care au urmat tratamente și regimuri drastice, pentru a muri exact când mergeu la ”ultimul” control medical. Dumnezeu să-i odihnească rip…
    Am cunoscut oameni care, în ciuda unor boli manifestate, au refuzat controlul medical, fiind și azi în viață, sănătoși ca prin minune.
    Nu am leșinat decât odată, dar la trezire, întocmai ca în povestea ta, mi s-a relatat că am fost cărată (aveam 45 kg, greutatea mea normală din tinerețe) în pat, învelită și , în timp ce venea medicul, am primit îngrijiri gen ”palme” și ”apă rece”! Nu mi-am amintit nimic din toate astea și nici bolnavă nu eram.
    Cred în medicină și în medicii buni, dar cred că factorul psihic și psihologic, mentalul, dar și credința (în Dumnezeu, în supranatural sau în ceea ce îți face bine) sunt mai puternice.
    Spitalul tău seamănă cu cel din orașul meu. Apendicetomia suferită la 12 ani (când am fost la un pas de moarte) m-a ”ajutat” să cunosc spitalul. Poate m-aș fi întâlnit cu vreun înger dacă n-aș fi simțit pe viu fiecare manevră medicală, anestezia fiind inutilă în condițiile în care odată deschis abdomenul s-a constatat că apendicele era cangrenos. Ei da, am avut zile” Eram extrem de fericită după operație, nerealizând că am scăpat de moarte, ci adorând clădirea, salonul, medicul, baia (identică cu a ta), patinoarul de pe lac, pe care îl vedeam seara la una din ieșirile din lateral, prin geamul cu feronerie clasică spre Art Nouveau, afară fiind o iarnă geroasă, , un ianuarie tipic. A fost o mare aventură, gata să se sfârșească cu un singur drum. M-am întors totuși acasă, sănătoasă și plină de viață.
    Doctorul, medic chirurg de excepție, era unul din cei ma buni prieteni ai părinților mei. Până la un punct, poveștile noastre seamănă.
    Mama e acum în spital, a trecut cu bine de o grea operație la articulația șoldului. Îi doresc multă sănătate! Sănătate tuturor! :)

    Apreciază

    • Viata e plina de neprevazut si poate ca de aceea pe unii ii sperie atat de mult viitorul.
      Sunt de acord cu tine ca o gandire pozitivista, increderea ca lucrurile rele sau neplacute se vor sfarsi cu bine, modeleaza in mod efectiv viitorul fiintei umane.

      Mie imi pare bine ca povestirea le-a starnit si altora amintirile din copilarie :)

      Apreciază

  4. Bună dimineața !
    Pe blogul meu cu lecturi te așteaptă o provocare – o ”leapșă”. M-aș bucura să o accepți, e o modalitate de a ne cunoaște mai bine, noi, cei din blogosfera.

    Apreciază

  5. Foarte interesanta povestirea, relatarea acelei intamplari ciudate, fara o explicatie medicala.Mai mult, hotararea cu care ai actionat, ducandu-te la spital, la un medic in care aveai incredere, cred ca a fost mana Providentei, a Duhului Sfant .Deosebita si inedita relatarea !

    Apreciază

    • Da, aveam incredere in stiinta lui deoarece a fost genul de medic care nu prescria multe medicamente :) si in foarte numeroase cazuri mi-a prescris ceaiuri si un regim alimentar bazat pe cruditati …

      Apreciază

  6. Pingback: JOCURILE OLIMPICE ANTICE regăsite în opere de artă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s