kimba-le

Alfred Gockel – Composition

O urmaream cu pasi repezi deoarece dânsa pasea in ritm alert, aproape alergand.
Mingea aurie a soarelui se rostogolea foarte jos, aproape de linia orizontului, si desi ceasul arata ca trecuse putin de ora pranzului aveam senzatia ca se apropie seara. O caldura jilava, cu iz de apa statuta si aroma de cuisoare, imi producea disconfort fizic.

Strazile orasului se stramtasera mult, semn ca intrasem in zona saraca. Peretii coscoviti, sârmele de telefon ce se căţărau ici colo la cate o fereastra murdara, copiii jerpeliti dar cu ochi vii si limpezi, imi intregeau starea de nervozitate si surescitare.
Ma simteam prost in sacoul elegant din crep ce contrasta violent cu saracia din jur si spre fericirea mea nimeni nu se uitase  la mine lung, dezaprobator.
In schimb eu ma uitasem lung la o poster zdrentuit lipit pe o usa cu vopseaua scorojita. Mare lucru nu se deslusea, cu exceptia unui an – 1956 – scris in cifre tridimensionale, ce-mi atrasese atentia ca un magnet.

„1956?! …imposibil … inseamna ca nu m-am nascut inca!”
Nu ma puteam dumiri asupra situatiei.

„De ce o urmaresc? „… m-am intrebat in gand. „E ridicol sa urmaresc pe cineva si sa nu stiu de ce o fac” am concluzionat tot in gand dar avand mare grija sa nu-i pierd urma.

Era inalta, cred ca ajungea la un metru optzeci, imbracata cu niste blugi decolorati si o camasa alba, din panza topita, ce i se mula perfect pe corp. Parul blond, spalacit, tuns baieteste, dar cu un breton foarte artistic, semana mai mult cu o cascheta decat cu o podoaba capilara.
Cred ca de aceea copiii negri o fixau intrebatori cu privirea.
Ea le zambea, uneori le facea cu mana, si trecea mai departe. Comportamentul ei, si felul afectuos in care-i raspundeau copiii, m-au facut sa inteleg ca  nu era o necunoscuta pentru  dansii.

„Africa!” … am exclamat strangulata de emotia acestei descoperiri neasteptate.
Dar eu sunt in Iran, la Teheran, si a mai ramas putin pana sa pasesc in mileniul trei. Ieri m-am plimbat prin Parcul Sa’i sub copacii inalti ingreunati de zapada.

„Simultaneitate temporala nu exista decat in romanele science fiction si totusi … ”

Gandul mi-a fost intrerupt de zgomotul unui motor de automobil.
Dânsa s-a lipit de perete cautand speriata un ascunzis. Se prelingea pur si simplu pe perete, tarandu-si picioarele suple pe pamantul galben rosiatic.
Abia acum am realizat ca aici nu e asfalt. Privind in jos i-am vazut sandalele din piele ciocolatie, cu multe tinte metalice, si unghiile date cu lac sidefat. Un lac scump cu irizatii liliachii.

Ce amanunte stupide poate reţine retina si ce usor le poate rata pe cele esentiale!
Urcand cu privirea am descoperit cu stupoare geanta de pe umarul ei si mana crispata ce strangea cureaua cu catarama din bronz.
„Mai era cineva care o urmarea?!  De ce o facea?  Eu de ce o urmaresc?” … atatea intrebari imi zburau prin spatiul ingust al fruntii incat era imposibil sa nu se ciocneasca intre ele fara sa-mi produca dureri de cap.

Vocea automobilului s-a stins. Am vazut cum i se relaxeaza corpul si cum ii revine respiratia la  normal.
Brusc a cotit pe o alee in prelungirea careia se putea vedea un spatiu viran verde si plin de praf.
Mi-era frica s-o urmaresc in continuare. Nu mai existau ziduri dupa care sa ma ascund si in prima secunda m-ar fi descoperit.
„Ce sa fac ?”

De abia in momentul in care a traversat maidanul prafuit mi-am facut curaj sa ies din ascunzatoare si sa-i tin urma.
Am alergat temandu-ma sa n-o pierd.
Cealalta parte a maidanului se continua cu un povarnis, iar in capatul povarnisului, inconjurata de arbori bine intretinuti, trona o constructie alba, coloniala, impunatoare nu atat prin dimensiuni cat prin eleganta arhitectonica.

Pe terasa resedintei, ocupand niste scaune moderne din rafie impletita pe suporturi stralucitoare din inox, niste negri relativ tineri discutau aprins.
Figurile lor, dar si felul in care erau imbracati – cu camasi bleu si costume de firma, de culoare deschisa, dadeau indicii foarte clare … niste africani scoliti in vest si cu stare materiala buna.

Sondele inalte cu oranjada de pe masa sclipeau palid in lumina soarelui ce statea parca sa apuna.
„E doar doua fara douazeci”, am constatat usurata consultandu-mi ceasul de la mana, usurata zic deoarece am oroare sa ma prinda noaptea in locatii necunoscute.

Dansa a urcat cu dezinvoltura treptele de piatra alba ale resedintei. Exclamatiile prietenoase cu care a fost intampinata nu lasau loc nici unui dubiu. Africanii o cunosteau foarte bine.

Tipii s-au sculat in picioare si au facut cerc in jurul ei. Toti erau inalti, sportivi chiar, cu parul cret tuns foarte scurt, in stil european, daca e permis sa ma exprim asa.
Unul din ei a urcat la etaj. I-am vazut profilul saltaret prin ferestrele intredeschise, protejate de jaluzele orizontale din lemn de bambus.

Am mai facut cativa pasi prin iarba de culoare pamantie. Praful uscat fusese reumezit de aerul jilav ce facea sa mi se lipeasca hainele pe corp.

Trebuia sa ma apropii pentru a vedea mai bine.
Profitand de faptul ca ei discutau in cerc, fara sa mai acorde atentie la ceea ce se petrece in jur, am alergat tinandu-mi respiratia pana in apropierea celor doua coloane din piatra imbracate pe de-a-ntregul de iedera, coloane ce marcau intr-un mod original intrarea in resedinta neimprejmuita.

Imi auzeam inima in timpane.
„E cazul sa ma linistesc. Nu se poate intampla nimic rau. Chiar daca ma descopera nu are de ce sa-mi fie frica. Ei sunt niste tineri cu studii, nu-s canibali.” Am zambit in gand de comparatia facuta.

Din locul in care eram puteam auzi vocile lor. Discutau in franceza. Ea cu un usor accent parizian,  ei intr-o franceza enervant de gramaticala, colorata ici colo cu cate un cuvant dintr-un dialect neinteligibil mie.

Am inteles ca se discuta despre niste alegeri falsificate si despre un transport ilegal de arme  al unora ce constituiau partea lor adversa. Se pomenea de coruptie, de mita data unei persoane importante din guvernul francez, de o uniune, n-am inteles a cui, ce dorea sa le bage bete in roate …

Tipul care urcase la etaj s-a intors tinand in mana un plic voluminos. Ea l-a luat fara sa-l deschida, stiind probabil ce se afla inauntru, si i-a multumit foarte mult, asigurandu-l ca informatiile vor fi publicate in jurnal.

„Deci ea e reportera!” Datele incepeau sa le lege intr-o poveste ce prindea contur incitant.

Dupa ce si-a baut oranjada cu inghitituri mici, leganand ganditoare sonda, dânsa a prins un cub de gheata intre dinti si l-a sfaramat cu un scrasnet strident.
In acel moment i-am zarit ochii de culoare gri-albastra. Niste ochi nu prea expresivi dar totusi bine pozitionati pe chip.

S-a ridicat si cu aceiasi pasi mari a urcat povarnisul apoi a traversat maidanul prafuit  imbibat pe alocuri de apa.

Dupa cateva minute am iesit din ascunzatoarea de dupa coloanele imbracate in iedera si am alergat dupa ea.
Nu si-a dat seama ca o urmaream.
Traseul de intoarcere se suprapunea in linii mari pe cel de la venire.

Incet incet am ajuns in cartierul cu cladiri inghesuite si copii veseli ce se jucau pe strada.  Albul fosforescent al ochilor contrasta placut cu negrul pielii. Erau imbracati cu haine europene second hand, cei mai multi cu tricouri decolorate, camasi cadrilate cu cateva numere mai mari si pantaloni scurti din panza kaki, ca de armata.

Zgomotul motorului s-a reauzit amenintator de departe.
Fata i s-a crispat. Sangele i-a fugit din obraji.
Din locul in care statea reuseam sa simt pericolul.

Ea alerga pe stradutele intesate de copii si negrese in haine traditionale cu mainile incarcate de verdeturi si fructe.
Eram in apropierea unei piete, cred, de aceea multitudinea oamenilor care duceau pe cap sau in maini tot felul de marfuri.

„Ce ghinion!” am exclamat cu neputinta. „Ce sanse minime are un alb sa se ascunda intr-un oras de negri !”
Dânsa, desi speriata, nu-si pieduse stapanirea de sine.
Alerga tamponandu-se de trecatori. Geanta masiva i se izbea de soldurile osoase. Cu mainile desfacute batea scurt aerul  parca spre a-l despica pentru a patrunde pe un taram lipsit de pericole.

M-am pomenit ca o urmaresc prin niste ganguri sordide din piatra crapata ce miroseau a alcool ieftin si a fum stătut de opium.
„Probabil ca vrea sa ajunga undeva, la o adresa precisa”  mi-am zis mie insami in timp ce incercam sa-i anticipez miscarile dezordonate.

Un cap de fetita neagra, cu zeci de codite strans impletite si adunate in varful capului intr-o agrafa de bronz, a strigat melodios : Genevieve!

La auzul vocii ea s-a intors. M-am intors si eu.
In acel moment s-a petrecut un lucru extraordinar.
O forta de o intensitate nemaintalnita ne-a apropiat pana la contopire.
„Salveaza-ma” m-a rugat cu o voce ferma.
I-am privit de foarte aproape ochii gri albastri si am soptit imperceptibil, ca pe o acceptare a inevitabilului : Genevieve! … dupa care imaginea ei s-a volatilizat iar Eu am simtit cum devin Ea.

Stateam intepenita pe loc. Greutatea gentii de pe umar m-a facut sa-mi revin la realitate.
Eram Eu, caci aveam constiinta persoanei ce eram, cu toate amintirile mele, dar in acelasi timp eram si Genevieve, caci in mod firesc mi-a aparut in fata ochilor imaginea Urmaritorului: alb, cu par saten foarte deschis la culoare, cu barba moale ingrijita cu o meticulozitate de chirurg, nu prea inalt dar cu oasele bine legate.
Acesta era portretul robot al Urmaritorului si aveam vaga impresie ca mi-e cunoscut. Mi-e cunoscut mie … cea dinainte de Genevieve.
Mi-am dat seama ca in linii mari seamana cu tipul acela blond din componenta formatiei ABBA, de aceea mi se pare cunoscut. Dar in 1956  grupul ABBA nu exista. Eu nu existam.

Nu stiam incotro s-o apuc. Locul imi era total necunoscut. Fetita negresa insa mi-a zambit si m-a luat de mana tragandu-ma dupa dânsa. Nu mai vedeam pe unde calc. Alergam doar.  Alergand am ajuns intr-o bombasta.

S-a auzit cum cineva tranteste portiera automobilului.
Stiam ca e el.  Nu aveam unde sa fug. Ma irita faptul ca ceva din mine se obisnuise cu ideea mortii iminente.

El era Vânătorul iar eu Vânatul.

Nu mai puteam discerne faptul daca sentimentul de acceptare mioritica a mortii imi apartine mie sau lui Genevieve.

I-am facut semn fetitei sa se ascunda. Ea s-a ghemuit in spatele unui tomberon mare, suficient de mare pentru a-i ascunde trupul plapand. Tomberonul fusese sprijinit  intr-o rână de zidul solid al unei curti interioare, probabil curtea unei magazii.

Pasii lui se auzeau din ce in ce mai aproape. Faptul ca a aparut in raza strazii, tinand pusca cu teava taiata indreptata in sus, nu a mai constituit pentru mine o surpriza. Era asa cum il vizualizasem cu cateva minute inainte.
Jiletca din material de doc, cu multe fermoare, desi uzata, ii dadea prestanta unui personaj de western american.

A indreptat arma in jos si a tras clicul tragaciului, fractiune de secunda in care i-am vazut verigheta cu briliante si degetele de fumator, dupa care a indreptat-o din nou in sus. Glontele era pe teava.
A zambit sinistru si mi-a facut semn sa-i dau geanta.
Dupa zambet am inteles ca omul asta o cunoscuse foarte bine pe Genevieve, poate chiar au fost amanti.

Nu aveam de ales.  Ori i-o dadeam, ori nu, tot m-ar fi impuscat.
Nu mai puteam face nimic. Nimic.  De abia atunci am simtit disperarea si neputinta amalgamandu-se intr-un fior otravitor.

M-am uitat fix la individul din fata mea si am scuipat intr-o parte. Dar dispretul meu era infinit mai mare decat dispretul acelui scuipat … un gest gratuit venit din partea unei fiinte slabe ce nu mai avea nimic de pierdut.

Ochii i-au luat foc. A descarcat arma cu nonsalanta cu care, presupun, isi aprindea bricheta.
Atat valora pentru el viata lui Genevieve. Cat o tigara.

Zgomotul nu m-a facut sa tresar. Nu am simtit durere in corp. Sangele in dâre subtiri, apoi ceva mai groase, mi se prelingea pe picioare pe sub blugii spalaciti.
Stateam inca pe picioarele mele.

El se apropia cu pasi siguri, leganati intradins, savurand momentul izbanzii.

Un scancet usor, ce venea dinspre perete, m-a facut sa intorc privirea, nu si capul.
Stiam ca acolo e ascunsa fetita negresa, martora unei crime  ale carei ratiuni nu cred ca le intelegea.

S-a uitat la mine si apoi s-a uitat intr-un fel anume peste zidul din spatele ei. Am inteles ce vrea sa-mi spuna. Dar nu mai aveam putere sa arunc geanta masiva.

Totusi m-am rasucit si cu ultimele forte, desprinzandu-mi un picior de pe pamant, am azvarlit-o.
Incredibil de unde venise acea energie.
Stiu doar ca mi s-au inmuiat picioarele si am cazut in genunchi in balta de sange.
Tipul, socat de intorsatura evenimentelor, inainte de a escalada zidul spre a-si recupera prada, s-a repezit inspre mine pentru a ma lovi cu patul armei. O descarcare nervoasa tipic masculina ce avea sa-l coste foarte scump.

Am simtit din plin lovitura pe linia gatului. Am simtit cum mi se frang oasele dar eram perfect constienta … eram inca in viata.

Tipul nu a mai avut timp sa reactioneze. Fetita negresa, cu coditele rasfirate pe fata cu dinti sclipitori, ca un pui de pantera, a sarit deasupra lui si cu repeziciunea unei pasari de prada i-a infipt direct in beregata acul asutit al agrafei, intr-un punct anume, bine stiut.
S-a zbatut cateva secunde in mainile ei firave si negre nevenindu-i sa creada ca moare asa …

Am privit cerul de deasupra. Era galben murdar.
„Oare cat e ceasul? „… m-am intrebat fara rost?
„De ce vreau sa stiu cat e ceasul?”
„Pentru a sti la ce ora am murit.”

Dialogul acesta stupid intre Eu si Mine continua in propozitii scurte.

„Aici e Africa, aici e Africa” … repetam sacadat in gand, vrand sa marchez pentru totdeauna locul unui monument funerar inexistent.

Micuta negresa s-a aplecat deasupra mea. Albul ochilor ii stralucea de vitalitate.
Am vazut cum i se dizolva trasaturile pe cer.
Isi legana bratele  deasupra mea si ingana incet:

Kimba Kimbale-le

Go-ana ta ka-le
Kimba-le
Kimbale-le.


Primul lucru pe care l-am vazut atunci cand m-am trezit a fost statueta din lemn negru a acelei dansatoare thailandeze pe care o cunostinta de-a sotului meu mi-o facuse cadou in urma cu cateva zile, statueta ce-mi producea alergie prin kitschul ei evident.

M-am ridicat in capul oaselor. Eram intreaga.
Ranile capatate in vis mi se vindecasera :)
Realitatea era acum alta. Era realitatea mea de zi cu zi.

Cineva deschisese televizorul din sufragerie. Vocea crainicei de la programul de stiri al canalului doi prezenta ultimele evenimente de pe mapamond.
Mai ramasesera doar cateva zile pana cand omenirea avea sa treaca in mileniul trei.
Peste tot in lume, brazi uriasi, impodobiti feeric, tineau sa marcheze importanta evenimentului.

Incarcatura nervoasa a visului nu reusise sa se dizolve, Franturi din ceea ce visasem continuau sa ma marcheze in momentele de rece luciditate.

Mai intai am incercat sa dau de firul unei ziariste franceze pe nume Genevieve ce ar fi activat prin anii ’50 – ’60 si ar fi murit in Africa. Netul nu mi-a fost de folos.
Apoi am incercat sa localizez mai exact spatiul african in care se derulase visul. Nimic concret. Nu aveam nici un fel de indiciu inafara imaginilor visate. Ar fi trebuit sa bat Africa in lung si-n lat pentru a descoperi vreo asemanare cat de mica intre imaginile visate si un anumit oras, sau o anumita tara, de pe continetul african.
Imposibil.

Totusi dupa mult timp, cred ca prin 2007 sau 2008, am vazut un film artistic sud-african.
Pozitia soarelui pe cer, foarte jos in raport cu linia orizontului, era identica cu cea din vis.
Dar in Africa de Sud nu se foloseste in mod uzual limba franceza …

Singurul indiciu clar il reprezenta o cifra : 1956.
Ar trebui sa fac niste investigatii serioase, riguroase, cu privire la evenimentele politice petrecute in Africa in 1956 … dar nu mai am suficienta rabdare si, pe moment, nici timp nu am.

Nu stiu de unde se alimenteaza incapatanarea  asta obsesiva de a descoperi ceva real in spatele fiecarui vis absurd.

 

Anunțuri

7 gânduri despre „kimba-le

  1. Pingback: Parfumul mirodeniilor « Mirela Pete. Blog

  2. Pingback: VRAJITOARE BUNE SI VRAJITOARE RELE... - 1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s