ascunsă în faţa oglinzii

pictura de Huberto Calzada

Nu pot sa-mi explic de ce, aproape de fiecare data atunci cand am spus cuiva ceea ce am gandit sau am simtit in acel moment, oamenii m-au privit cu un fel de teama ascunsa.
De parca cuvintele mele ar fi patruns intr-un colt nebanuit in care ei si-au exilat multitudinea de ganduri indezirabile.
Probabil traiau cu impresia ca in fata mea devin vulnerabili. Si poate chiar deveneau …

Nu stiu ce forta interioara ma facea sa spun anumite lucruri dar inclin sa cred ca, in primul rind, a fost dorinta de a spune ceea ce simt, dorinta  pe care  nu am cenzurat-o desi eram constienta de repercusiunile negative ce vor urma.
In al doilea rand cred ca a fost curajul. Atunci cand am dorit ceva  mi-am zis ca trebuie sa am curajul de a merge pana la capat.
Intotdeauna am facut ceea ce mi-ar fi putut multumi sufletul, niciodata altceva. Parerile celorlalti ma afectau in prea mica masura. Nu stiu daca atitudinea aceasta a mea era rezultatul unui egoism bine camuflat sau un instinct de aparare impotriva ideilor de duzina, a cliseelor  societatii.

Au fost si cazuri in care unii s-au prefacut a nu ma intelege. Probabil ca le era greu sa admita faptul ca au fost recunoscuti chiar de dupa mastile  in spatele carora se ascunsesera.

Atunci cand am vrut sa ma ascund eu m-am plasat in fata mastii, in fata oglinzii …  deoarece mi-am dat seama ca oamenii nu vad ceea ce le sta in fata.  Si ce placut e sa stai de vorba cu cineva care nu te vede !
In ascunzisul acela din fata oglinzii i-am putut privi impasibil pe toti cei care mi-au intersectat intr-un fel sau altul existenta – fara teama ca voi fi decriptata.

Cu timpul mi-am dat seama ca cel mai atractiv lucru pe care il poate avea un om este capacitatea lui de a simti viata.
Oamenii cu  simturile sangerande, ca niste rani deschise fara putinta de lecuire, reprezinta de fapt  fericitii sortii.

Restul nu traiesc. Trec prin viata doar, legati la ochi.

Daca tu nu ai fi avut sufletul ranit, nu te-as fi vazut.

 

Anunțuri

8 gânduri despre „ascunsă în faţa oglinzii

  1. Pingback: Bucureştii în anii '50-'60. Povesti de Bucureşti 14

  2. postarea ta ma duce cu gandul la versurile lui Arghezi :

    ” Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
    Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
    Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
    Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

    Pentru credinţă sau pentru tagadă,
    Te caut darz şi fără de folos.
    Eşti visul meu, din toate, cel frumos
    Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

    Ca-n oglindirea unui drum de apă,
    Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
    Te-ntrezării în stele, printre peşti,
    Ca taurul sălbatec când se adapă.

    Singuri, acum în marea ta poveste,
    Rămân cu tine să mă mai măsor,
    Fără să vreau să ies biruitor.
    Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!”

    ranile acelea sunt dovada concreta a existentei sufletului, de carei existenta nu vrei sa te indoiesti. e ca si cum ai fi genul de om care, pentru a crede in ceva, vrea mai intai dovezi…:)

    sau care, poate, vrea doar sa mearga pana la esenta lucrurilor….

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s