două cuvinte

imagine – Sohrab Sepehri

motto
„Oglinda vede un om, îl socoteşte frumos şi-l îndrăgeşte ; altă oglindă vede omul, îl socoteşte înspăimîntător şi îl urăşte ; şi fiinţa care produce impresia e mereu aceeaşi.”

La inceput am crezut ca totul mi se trage de la pijamaua aceea. O pijama noua din tricot alb cu imprimeuri abstracte in nuante de albastru turcoaz si mustar. Combinatia mai putin obisnuita de culori mi-a atras atentia si i-am zis mamei ca mi-o doresc drept cadou de ziua mea.

Ma trezisem in mijlocul marii, pe puntea unei ambarcatiuni inguste din lemn, in spatele unui sir de vaslasi tineri, toti bruneti, toti imbracati cu camasi albe. Le vedeam spatele incovoindu-se sub greutatea vaslelor si le auzeam respiratia sacadata ritmata de glasul carmaciului ce statea in fata lor, deci cu fata spre mine. Era un pic mai in varsta, dar tot tanar, cu trasaturi inasprite de soare si vant.
Mirosul persistent de catran se amesteca cu cel de apa sarata.
Ambarcatiunea s-a leganat si am simtit  cum alunec. Spatele mi s-a lipit de niste cutii din lemn pe care pana atunci nu le observasem. Tineam in maini o tava. Pe tava erau cateva cescute foarte mici, de marimea unei jumatati de ou, umplute cu un lichid inchis la culoare. Cestile din lut ars nu aveau modele decorative si mi se parea ca seamana cu niste coji de nuci.

Carmaciul mi-a facut un semn prietenos cu capul. Inseamna ca ma cunoaste, am constatat cu uimire.  Il vedeam ca prin ceata.  Intelesesem totusi ca trebuia sa le dau vaslasilor sa bea.

Stateam intepenita pe puntea proaspat catranita si ma intrebam ce caut acolo.  Cum am ajuns?  Nu-mi aminteam nimic.  Ma incurajam spunandu-mi ca acesta e un vis si ca nu va mai dura mult si  ma voi trezi.
Dar daca e realitate?  Daca sunt altcineva decat persoana care-mi inchipui ca sunt?
Ineditul ideii mi-a taiat rasuflarea.
Incet am ridicat o mana, sprijinind tava pe cealalta, si am pipait fata in cautarea ochelarilor,  element ce-mi putea confirma   ca sunt Eu.

Nu aveam ochelari. Oh! … e explicabil, mi-am zis relaxata. De asta il vad pe carmaci ca prin ceata.
Am continuat cu lobul urechilor in cautarea cerceilor. Cu doar cateva luni in urma, in vacanta de dupa clasa a patra, imi facusem gauri in urechi. Ultima mea achizitie o reprezentau niste cercei din argint cu agate cumparati de la o bijuterie unde se vindeau produse din argint chinezesc.

Dar degetele mele pipaiau in zadar lobul urechii. Nu era nici urma de cercei si nici urma de gauri.

In acel moment am avut senzatia ca ma topesc aidoma unei bucati de gheata in lumina soarelui.

Cum adica sa nu fiu eu din moment ce am constiinta a ceea ce sunt?!!!
Cu frica m-am gandit  la si  mai rau.  Adica s-ar putea sa nu fiu fata … sa fiu baiat?
Ce absurd sunau intrebarile dar cat de logica era situatia in sine, caci ce sa caute o fata de unsprezece ani pe o corabie cu baieti tineri?

Glasurile si rasetele lor imi ajungeau la urechi fara insa sa pot deslusi ce se spune.

Parca cineva, cu un pieptene din fier inrosit,  imi  aranja artistic  gandurile.

Eram undeva departe,  departe  atat in timp cat si in spatiu. O spuneam cu sange rece incapabila  fiind sa ma emotionez de extraordinarul situatiei.

Ne apropiam de tarm caci in departare se zarea un sir de cladiri orbitor de albe ce contrastau cu albastrul cerului si al marii. Aerul vibra de lumina. Lumina imi patrundea prin pori. Vantul adia atat cat sa-mi usuce fruntea transpirata.
O fericire stranie m-a cuprins exact in momentul in care m-am trezit.

M-am trezit in patul meu cu ochii tintuiti  de tavan. Cateva secunde am rememorat visul. Corpul imi ardea. La fel si ochii.

Mama a intrat in camera probabil sa ia ceva, si, dupa cateva ecunde in care a stat pe loc, m-a intrebat nedumerita : De ce miroase a benzina?
Vazand ca nu-i raspund a adaugat : Nu cumva te-ai apucat din nou de experimente?
Aluzia ei m-a facut sa zambesc din doua motive. Mi-a amintit ca vara trecuta incercasem si reusisem sa confectionez o baterie artizanala.  Dar zambeam si la gandul ca mirosul din camera nu era de benzina, era de catran … si mi se parea extraordinar faptul sa fi adus acel miros cu mine la revenirea din lumea viselor :)

Au trecut multe saptamani fara sa mai visez ceva desi imi doream cu ardoare sa stiu ce s-a intamplat cu cei de pe corabia din lemn.

Al doilea vis a venit odata cu prima zapada.

Exact ca si prima oara, m-am trezit direct pe punte. Era ca si cum intrerupsesem un film pe caseta video si m-as fi reintors sa vad continuarea.
Stateam exact in aceeasi pozitie, cu tava in maini, cu spatele lipit de cutiile  mari si greoaie ca niste lazi de zestre. Oare ce-o fi in cutiile astea? – m-am intrebat cu curiozitate.

Am pasit incet pe puntea data cu catran. Pentru o clipa mi-am zarit piciorul incaltat cu o sanda din fasii de piele legate jur-imprejurul gleznei.
Treceam printre vaslasi. Fiecare lua cate o ceasca de pe tava, o sorbea intr-o clipa, inclina usor capul in semn de multumire si o aseza la loc.
Ii priveam cu uimire pe oamenii aceeia plini de viata. Camasile albe dintr-o tesatura grosiera se potriveau cu parul ravasit de vant.
Din vorbele lor am retinut doua cuvinte. Le repetam in gand spre a le memora cat mai bine.

Nici nu mi-am dat seama ca ne-am apropiat de tarm. In ritm vioi, gesticuland amplu, insotind gesturile cu rasete sanatoase, tinerii au coborat.  Am coborat si eu nestiind incotro s-o apuc. Nimeni nu ma bagase in seama.  Nimeni nu ma intrebase nimic. Incepeam sa inteleg ca eram  ‘de-al casei’  si deci nu trebuia ca cineva sa aiba grija de mine.

Paseam incet apropiindu-ma de ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte piata orasului. Cladiri modeste din piatra de calcar marcau drumul batatorit.
Totul era atat de rudimentar in jur, simplu, fara inflorituri, dar totusi frumos. Un fel de frumusete ce ti se aseza pe imima ca polenul florilor.

Undeva in fata trona impunatoare o statuie din piatra alba. Dupa cateva minute de mers, apropiindu-ma, am constatat ca e vorba de un delfin.

M-am indreptat intr-acolo.
Strada pe care mergeam si piata din fata se umpluse de oameni. Din vestimentatia lor lipseau culorile vii. Mult alb, crem, culoarea nisipului, negru, aramiu, uneori verde masliniu, galben sters sau un rozaliu incert.
Purtam aceeasi camasa alba din panza groasa dar nu lipsita de moliciune.

Un grup de copii s-a apropiat de mine. In mod sigur ma cunosteau caci incepusera sa gesticuleze prietenosi. Chipul niciunuia nu-mi era cunoscut. Nimic din memorie nu ma lega de ei. De acel loc nu ma lega nimic. Nu-mi aminteam sa ma fi legat ceva.

Intre ei si mine nu ramasesera mai mult de zece metri. In acel moment am zarit havuzul din fata statuii delfinului.
Un soc electric mi-a  zdruncinat  neuronii. Am schimbat directia si am alergat intracolo. Oglinda apei ma va ajuta sa-mi vad chipul … sa vad cine sunt.

Am atins cu mainile bordura din piatra colturoasa. Varfurile degetelor s-au inmuiat in apa.
In momentul in care mi-am apropiat fata de luciul apei am simtit un vuiet prelung si o forta nemaivazuta care m-a smuls din locul in care eram.
Eram trasa cu spatele, cu o viteza de racheta, printr-un tunel luminos.
Degetele atingeau peretii inexistenti ai tunelului. Fiecare atingere se materializa in secunde, ore, ani, milenii.
Niciodata ca atunci n-am simtit mai concret ce inseamna calatoria in timp. Pentru mine Timpul devenise palpabil. O senzatie pe care chiar de-as trai-o zilnic nu as putea-o descrie prin cuvinte.

M-am trezit cu sentimentul unei revelatii desi deocamdata nu o puteam constientiza.
Cu ochii semiinchisi am notat pe ziarul de pe masa cele doua cuvinte memorate in vis.

Zile de-a randul le-am cautat in atlas. Convingerea mea era ca aceste doua cuvinte reprezinta numele unor porturi,  iar dupa sonoritate, cel putin unul,  mi se pareau a fi un port din Grecia.
Nenumarate ore am buchisit denumirile geografice ale unor localitati insignifiante de pe insule minuscule risipite in Marea Mediterana, Egee si Adriatica.
Nici o localitate nu semana dupa nume cu cele doua cuvinte notate pe pagina de ziar.

Esecul nu m-a marcat foarte mult. Renuntasem sa caut si nici nu ma incumetam sa povestesc cuiva ce visasem. Nu aveam nici un chef sa devin motiv de distractie pentru unii.

Au trecut doi ani si ceva fara sa mai visez locul acela, corabia aceea, oamenii aceia …

Intr-o zi, in vacanta de vara dintre a saptea si a opta, am trecut pe la biblioteca orasaneasca.  Mergeam des acolo si, in ciuda varstei, aveam vechime ca cititoare.
Hazardul, caruia se cuvine sa-i multumesc in fiecare zi, mi-o scoate in cale pe profesoara de franceza de la  generala.
Ne-am intalnit exact pe culoarul din fata salonului cu carti de referinta, albume de arta, enciclopedii, atlase si compendii, deci, intr-un cuvant, acele carti ce nu se dadeau cu imprumut acasa si la care noi, cei sub 14 ani, nu aveam acces.
Atunci imi scapara prin minte o idee. O salut si o rog sa ma ajute sa gasesc o denumire.
Amabila  dansa  ma intreaba despre ce-i vorba. Ii spun primul cuvant : Mariotis, dupa care adaug si o minciuna. Ca l-am auzit la radio dar nu stiu in ce tara se afla.

Foarte amabila  cauta intr-un sir de tomuri groase, posibil Larousse.
In sfarsit. Se pare ca a gasit. Citeste in gand si imi traduce cuvant cu cuvant.
Am surpriza sa descopar ca Mareotis, nu Mariotis cum notasem eu in momentul trezirii,   reprezinta numele unui lac din Egipt in apropiere de Alexandria.
Deci numele exista in realitate! aproape ca tip triumfatoare in gand.
Dar nu corespunde cu ceea ce vazusem in vis. Eram sigura ca-i vorba de mare …
Doamna profesoara continua cu explicatiile din enciclopedie. Lacul s-a format datorita unui istm pe care ulterior a fost ridicat orasul Alexandria, istm ce separa uscatul de Marea Mediterana.
Ii multumesc si ies pe usa in goana fara sa predau cartile aduse. Simt cum mi se desprind talpile de pamant. Daca nu as sti ca levitatia e imposibila pentru oameni, caci niciodata nu am luat in serios discutiile despre levitatia yoghinilor, as putea sa jur ca plutesc prin aer.

La putin timp, si presimteam ca asa se va intampla, m-am trezit din nou in mijlocul acelui vis.
Stateam rezemat(a) de cutiile de lemn. Corabia se legana iar eu imi spuneam ca acum e ultima sansa de a afla ce se ascunde in cutiile din spate. Margaritare, diamante, smaralde, rubine, peruzele, obiecte din aur masiv, dinamita, mirodenii ? … oare ce?

Cu varful degetelor am tras capacul cutiei de deasupra. Prin fanta ingusta, de vreo doi centimetri, mi-am strecurat palma stanga. Cu dreapta tineam intr-un echilibru precar tava cu cestile de lut.

Degetele au atins niste obiecte ce pareau a fi caramizi cu striatii. Am plimbat varful degetelor de-a lungul si de-a latul cutiei. Nu ma inselam. Era vorba de niste caramizi. Nimic senzational, mi-am zis dezamagita in gand.

In acel moment m-am trezit. Un sentiment profund de usurare a pus stapanire pe mine.

Dar aventura mea nu se terminase aici. Pot spune ca de abia acum incolo avea sa se desfasoare partea cea mai importanta.

Vacanta de vara reprezenta pentru mine cel mai potrivit sezon pentru lectura, caci in viata exista sezoane pentru te miri ce lucruri :)

Citisem cartile imprumutate de la biblioteca asa ca trebuia sa merg sa le predau si sa iau altele noi. Aveam notate cateva titluri dar, ca de obicei, la fata locului imi schimbam deciziile caci nu o data se intamplase sa descopar titluri mai incitante decat cele de pe lista de lectura obligatorie.

In acea zi masa bibliotecarei fusese incarcata la refuz de cartile predate de cititori. Probabil ca nu avusese timp, sau chef, sa le reaseze in raft.
M-a rugat sa i le mut pe o bancheta de langa perete.
Le-am luat in teancuri si le-am pus pe locul indicat de dansa. Pe masa ramasesera doar doua teancuri. Am luat jumatate din primul teanc. Privirea insa mi-a ramas lipita de coperta primei carti din jumatatea de teanc de pe masa :  Balthazar – Cvartetul din Alexandria.

Alexandria ! … numele mi-a revenit in memorie cu o precizie dulce – dureroasa.
Am pus cartile deoparte si cu febrilitate am luat cartea aceea. Am deschis-o la intamplare.
Dar ce intamplare!  Privirea mi-a cazut exact pe un nume : Mareotis.
Acolo se  pomenea despre Mareotis.  A fost indeajuns pentru a o lua acasa.

Am citit-o cu setea celui ce traverseaza desertul in speranta ca va nimeri oaza cu apa rece.
Cuvintele imi alergau prin fata ochilor.  Am descoperit in Lawrence Durrell  un magician al cuvintelor, al starilor, al sentimentelor, al amintirilor cvadruple, al unei lumi ce ma atragea prin forta descriptiva …

Celelalte trei volume ale cvartetului le-am citit cu aceeasi sete.
Justine, Clea, Mountolive …

Justine, Clea, Balthazar si Mountolive  isi povestesc amintirile. E vorba de patru personaje, doua feminine si doua masculine, ce povestesc aceleasi intamplari. Mult mai tarziu, de la Deidra – o prietena virtuala descoperita pe yahoo 360  tocmai datorita  acestei preferinte comune, am aflat ca e vorba de un roman polifonic. Deidra isi daduse licenta cu Cvartetul din Alexandria  :)

Intamplarile sunt redate in viziune proprie,  filtrate de sensibilitatea fiecarui povestitor in parte, si tocmai de aceea devine superinteresanta lecturarea lor. Cititorului i se ofera posibilitatea unei analize psihologice ample a unor intamplari pe care insusi autorul le prezinta a fi drept ireale. Si totusi amintirile se între-ţes,  se între-pătrund,  se între-amestecă  intr-un complicat proces alchimic ce are loc in laboratorul ideatic al cititorului.

Cvartetul m-a marcat in mod definitiv.  In scurt timp viziunea mea despre „a fi”  s-a intors cu susul in jos.
In paginile lui Lawrence Durrell descopeream esenta ascunsa a vietii, finitudinea, nemarginirea, dimensiunile iubirii, ale deceptiei, platitudinea, ineditul, rutina si unicitatea, nevoia de regasire in celalalt, refuzul de aliniere la actiuni sablonarde, nebunia drept forta eliberatoare, valoarea nula a adevarului dovedit dar nedorit, placerea de a te materializa in realitatea apropiata asa cum esti nu asa cum altii au pretentia sa fii, riscul de a-ti cunoaste limitele, raportul labil dintre real si imaginar, pledoaria pentru naturaletea gesturilor, dominatia la nivel sentimental, si cate altele.

Acum se va intelege de ce in profilurile de pe  yahoo360  si  blogspot  seria Cvartetului  din Alexandria  a fost trecut in topul preferintelor. Top 10 cu cele mai bune carti citite.
De-a lungul anilor Cvartetul a ramas in top … o prima iubire careia ii datorez matricea interioara.

Dupa foarte multi ani,  in era Internetului, a trebuit sa caut informatii despre eductoare :)
Tastasem primele trei litere. Cat de neprevazut lucreaza  creierul uman!
Degetele s-au oprit in aer datorita unui flash  ce-mi traversa memoria cu viteza luminii.
Al doilea cuvant !… am soptit cu vocea gatuita de emotie.
Am tastat si urmatoarele litere : Eduba.

A durat cateva secunde pana cand sa mi se afiseze pagina in intregime. Alunecam printre randuri aproape fara sa le vad. Undeva pe la jumatatea paginii m-am oprit impiedicata de un titlu : Eduba, Ancient Sumerian School.

Simteam cum imi clocoteste sangele.
Caramizile acelea cu striatii din cutia de lemn de pe corabia din vis erau de fapt placute cu litere cuneiforme. Baietii aceia pe care-i credeam vaslasi erau de fapt elevii unei „Eduba”  din Sumerul antic. Ei erau viitorii scribi.
Acum totul se lega in mintea mea si se facea definitiv lumina.
Prin panza de lacrimi nu mai reuseam sa citesc textul afisat pe laptop.

Gandurile o luasera razna de-a binelea.
Daca ar fi sa gasesc o explicatie logica viselor de atunci nu as ezita sa spun că si azi sunt bulversata de precizia informatiilor cuprinse in cele doua cuvinte aduse cu mine in momentul trezirii.

Daca ar fi sa gasesc o logica celor intamplate atunci, si partea enervanta e ca mereu incerc sa gasesc explicatii lucrurilor aparent ilogice, ar trebui sa incep prin a spune ca legatura dintre acele vise si descoperirea Cvartetului din Alexandria a lui Lawrence Durrell nu a fost decat o intamplare fericita bazata pe coincidenta numelui lacului  Mareotis.

Mirosul de benzina ce zgandarise simtul olfactiv al mamei fusese un miros real si provenea de la pijamaua mea. Pijamaua fusese imprimata cu culori din derivate petroliere, caci astfel se explica de ce la contactul cu corpul infierbantat anumite fractiuni s-au volatilizat generand mirosul de benzina.
Mai ramane sa accept ideea ca mirosul avusese un rol in generarea visului de pe puntea corabiei proaspat data cu catran :)
Oare cine pe cine a influentat?

Logic e si faptul ca numele auzit de mine reprezenta un nume vechi ce, de secole, iesise din uz, caci si arabii si europenii in trecere prin Egipt au folosit si folosesc in continuare denumirea de Mariout.
In vis eu retinusem Mariotis, adica exact acea denumire din timpul reginei Cleopatra si inainte de epoca ei.

Ilogica ramane doar stradania mea de a-mi  baga in cap ideea ca a fost vorba de un simplu vis din perioada copilariei.
Ceva, mult mai puternic decat vointa mea, decat Logica careia ii aduc drept ofranda lucruri vitale a caror lipsa ulterioara imi va decolora existenta, ma obliga sa cred ca exista o prelungire a visului. O radacina adanc infipta intr-o dimensiune inaccesibila.

 

 

Anunțuri

20 de gânduri despre „două cuvinte

  1. posibilităţile sunt infinite. omul la fel. totul e să pui TOT ceea ce experimentezi în creuzetul vieţii şi să amesteci. unora le curg râuri de cerneală prin degete (vise ale luminii), altora culori namivăzute (frecvenţele fericirii), altora adevărul despre ei sau despre alţii. toate însă, numai adunate dau întreg.
    dezvăluirile sunt însă apanaj al îngerilor, fraţii de lumină mai înaltă lăsaţi în urmă, în cerurile de mai sus.

    poveţe în culoare :)

    Apreciază

  2. vezi tu, tocmai că e… de aici şi greutatea acceptării a unor asemenea „poveşti” ca fiind adevărate. problema omenirii de azi e că nu mai ştie a discerne adevărul, a căuta în basme îi poate părea unui om de ştiinţă cea mai mare prostie. sau a te încrede în vise.
    la modul practic şi cel mai simplu exprimat, omul este infinit.

    Apreciază

    • Nu e o prostie. A trecut ceva vreme de cand oamenii de stiinta au inceput sa caute in basme si mituri :)

      Cred ca fiinta umana e compusa din doua parti : o parte comuna identica, sa-i zicem un fel de matrice sau un fel de ‘schelet al psihicului’, si o parte aleatorie cu caracteristici individuale si nerepetative, sa-i zicem un fel de ‘amprente ale sufletului’.

      Realitatea e ca majoritatea indivizilor rareori sau doar in situatii extreme reusesc sa iasa din acea matrice fixa si sa se lase modelati de variabilele aleatorii, individuale.

      De aceea spuneam ca in plan teoretic omul e infinit.

      Apreciază

  3. Un vis in realitatea unui vis care se pretrece intr-un vis, care e continuarea unui alt vis, dar e acelasi vis! Si mirosul de catran care ramane, persista in camera, fiind simtit si de mama ta…
    Cat de mult mi-a placut Cvartetul din Alexandria , una din cele mai frumoase carti , tetralogii, scrise vreodata. Oricand o voi reciti cu placere.
    Cat de frumos scrii, o incantare!

    Apreciază

  4. Pingback: Supa de fasole boabe. Cartofi cu chimen. Mere coapte. - ARTA CULINARA - ARTE @ Zinnaida

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s