doamna cu pechinez

Giacomo Balla – Dinamismo di un cane al guinzaglio (1912)
Albright-Knox Art Gallery  –  Buffalo  ( New York), USA

Era de o sinceritate aproape perversa si din varful piramidei celor peste optzeci de ani isi putea permite luxul de a face pe nebuna in fata altor nebuni. In fata oamenilor normali, cu platfus de imaginatie, se comporta rigid de ziceai ca in urma cu o secunda a iesit dintr-o cancelarie chezaro-craiasca.

Hainele ei, unice in targul provincial cu alei pietruite inca inainte de primul razboi mondial, lasau in urma un parfum discret de gardenie si portocale.

Doamna cu pechinez facea parte din istoria urbei si desi locuitorii revarsati aici in timpul industrializarii socialiste o considerau complet nebuna, o admirau in taina ca pe o relicva a unei lumi trecute in care ei nu aveau cum sa calatoreasca.

Nici nu mai tin minte cand am conversat prima oara. Tot ce-mi amintesc e ca o puteam gasi in fiecare dupa-amiaza in parculetul de langa scoala. Uneori faceam cativa pasi impreuna, mancam inghetata sau jucam de una singura sotron in timp ce ea isi depana amintirile tineretii. Avea un discurs liric impecabil si de abia acum imi dau seama cat de original se exprima.

Nu contenea sa ma intrige. Cu timpul i-am remarcat ciudateniiile si aciditatea replicilor date celor pe care-i punea respectuos la colt.
Era perfect lucida in actiunile ei. Ori tocmai asta uimea.

Rupsese un sirag de perle veritabile, aduse de sotul ei din Viena interbelica, si cateva perle, ce nu se stie cat ar fi valorat, le-a transformat in bumbi pentru costumasul pechinezului, hainuta pe care o crosetase cu mult dichis.
Probabil ca perlele trecusera neobservate si de aceea cand am facut remarca m-a privit uimita. In viziunea ei eram prea mica ca sa deosebesc o perla veritabila de una falsa.
Atunci mi-a povestit episodul voiajului de nunta. Trenul cu vagoane de dormit  capitonate  in bleu – argintiu,  terasa  hotelului umbrita de vegetatie luxurianta, abandonul sufletului tanar dornic sa-si traiasca viata la turatie maxima.

Casa ei era un balamuc de obiecte care mai de care.
Si-a preparat  „nechezolul”  intr-o cafetiera de argint achizitionata la Florenta. Mie mi-a facut o cafea din boabe pe care le-a rasnit incet in timp ce-mi povestea  ultima vacanta din America.
Tocmai cand ma intrebam de ce nu bea cafea naturala, din zgarcenie in nici un caz, mi-a spus ca de ani de zile e bolnava cu inima si ca de fapt medicul ii interzisese pana si nechezolul,  iar cafeaua fara cofeina primita in ultimul pachet de peste ocean i se terminase.

Zaharnita  eleganta din cristal de Boemia o tinea peste un Larousse, si inca unul destul de vechi pentru a face obiectul unei colectii de muzeu. Carti vechi, legate in piele, rupte pe alocuri si patate cu vin, zaceau  pe te miri unde.

Ma intriga dezordinea  si praful din casa, lipsa de aer si semi-intunericul ce ascundea vederii minunatele tablouri din sufrageria in care ma primea, covorul persan original insa atat de murdar incat nu i se mai distingeau culorile  si faptul ca toate usile, de la camere, dulapuri si biblioteca, erau permanent intredeschise, lasand  la vedere hartii, haine, prosoape, reviste in limbi straine, cutiute de catifea si plicuri cu timbre multicolore.

Intr-o zi am zarit in curte o pisica cu spinarea tarcata. Manca de zor la umbra unui rug de trandafiri salbatici … aveam sa aflu ca-s de fapt japonezi :)
Dupa ce a lins tot laptele am admirat in tacere farfuria. O  piesa din portelan chinezesc,  una veche dar absolut fara nici o fisura.
Pana si pisica a privit contemplativ desenul cuceritor de albastru si liniile suple trasate de mana acelui maestru anonim.

Cand am intrebat-o de ce nu duce la Consignatie micile nimicuri de arta de care nu are nevoie, mi-a raspuns ca jumatate de viata a trait mult prea bine ca sa-i pese de faptul ca exista pericolul de a muri in saracie.
De fapt nu era saraca. Traia dintr-o pensie de avocat, cea a sotului. Peste hotare traia din niste dividende ale unor actiuni cumparate inainte de razboi si care ramasesera la dispozitia rudelor.

Purta bijuterii din aur masiv si nu-i fusese niciodata frica ca ar putea fi jefuita, desi locuia singura intr-o casa imensa cu doua nivele. Oamenii erau convinsi ca bratarile si cerceii ei sunt gablonzuri … nici nu-si puteau inchipui ca-s ‘gablonzuri’ de milioane.

„Are niste ochi ai naibii de frumosi”  isi dadu savant cu parerea vanzatorul de lozuri de la toneta din coltul parcului.
Avea ochii de un verde extrem de deschis, cu nuante de gri si auriu, in functie de lumina. Desi era mioapa nu purta niciodata ochelari pe strada.
Ma amuza teribil cochetaria ei adolescentina si faptul ca se machia zilnic in culori pastelate ce-i puneau in evidenta trasaturile si charmul. Fara discutie ca avea charm.

Tarancile din piata o respectau. Pentru ele  dansa  reprezenta o doamna in adevaratul sens al cuvantului, complet diferita de cele din burghezia rosie.
Nu se tocmea la pret, nu critica marfa – daca nu-i placea nu cumpara – si gasea intotdeauna cuvinte de lauda  pentru o smantana buna, o para zemoasa sau o patlagica bine coapta. Tarancile se inmuiau de placere cand vedeau ca cineva le pretuieste munca. Unele chiar ii puneau deoparte ce aveau mai bun.

Devenise si mai celebra dupa razboiul deschis pe care-l purtase cu primarul si pe care-l castigase cu scor net.

Calatorise in noua tari de pe trei continente si daca nu mi-ar fi aratat teancuri de fotografii  superbe, color, de o luminozitate si claritate care m-au facut sa inteleg ce inseamna tehnologia vestului, poate ca nu as fi crezut-o in amanunt.

Insa ceea ce-mi povestea era inzecit mai frumos decat ceea ce vedeam in poze.

O lume indepartata capata viata in cuvintele ei. Asistam la dialoguri cu persoane necunoscute, dar pe care reusise sa mi le creioneze bine in minte, priveam Mediterana prin hubloul unui avion imaginar, ascultam jazz in Manhattan, intram in bazar sa cumpar smochine, urcam treptele palatului Schonbrunn, simteam caldura soarelui tomnatic din Jardin des Tuileries, admiram cedrii Libanului si canalele Venetiei, dupa care ma intorceam in Brasovul interbelic sau in Iasiul primilor ani de comunism  de tip stalinist.

Desi nu mi-a spus-o in mod direct, doamna cu pechinez m-a facut sa inteleg ce forta pot avea cuvintele.

… nu oricare, doar acelea spuse cu pasiunea  pianistului  la  concertul de  adio.

Anunțuri

16 gânduri despre „doamna cu pechinez

  1. 1. Dacă TU eşti cea care a scris rândurile astea şi nu publici, atunci NOI pierdem o prozatoare născută, iar nu făcută…
    2. Căţelul ăla din pictură nu e pekinez, e teckel ! :) Ştiu că nu are prea mare importanţă, dar am vrut să ştii !

    Apreciază

    • 1.Eu sunt cea care a scris randurile cu pricina (uneori ma las dusa de val :) ) insa te asigur ca nimeni nu pierde nimic daca nu le citeste.
      Ma bucur nespus ca unora le-a placut.
      2. Mi-a dat seama ca nu-i pechinez dar sunt sincera si recunosc ca nu stiam ca-i vorba de rasa teckel.

      Apreciază

  2. M-ai dat gata cu:
    „Pana si pisica a privit contemplativ desenul cuceritor de albastru si liniile suple trasate de mana acelui maestru anonim.”
    Zina are dreptate.
    Nici nu am cuvinte! E frumoasă şi BUNĂ scriitura ta. Fără încărcătură inutilă şi alambicări obositoare. E simplă, dar completă ca „informaţie” şi stil. Aş citi toată cartea…Ce zici?! Odată, poate! ;)

    Apreciază

  3. Bun regasit, -X-! :)
    Am parcurs vrajita tabloul narativ al Doamnei cu pechinez si am ramas magnetizata de fluiditatea descrierii acestei eroine pline de charm.
    Alaturarea cocheta a pechinezului sporeste farmecul si vioiciunea stapanei, chiar daca silueta sa migniona de patruped credincios prefera sa ramana in umbra.
    Si peste toate aceastea inca persista o delicata mireasma de gardenie si portocale…
    Multa inspiratie si deplina eninatate in registrul artistic!

    Apreciază

  4. am aşa O CIUDĂ…
    … deh…
    că poveştile care m-au ‘lipit’ de tine n-ai vrut cu niciUN chip să le (re)spui şi acelora care sunt ‘mai noi’ aici… şi nu-i vina lor
    sper că ştii la ce mă refer
    tare mi-ar place ‘să le văd mirarea’ şi citi reacţiile
    ştiu că în vremea aceea făceam colecţie, eu nu aveam blog, şi am să sap prin podul cu foldere

    eu ştiu ‘ce are’ (şi)povestea asta: talent, mult… (în) mister
    El:)

    Apreciază

  5. aaaah, iată, izvorul acelor povestioare care pe mine mă aruncă cu capul înainte în eter, acolo unde ideile zboară libere, iar oameni care îşi dau voie, cum eşti tu, le culeg, le pun fundă şi le aşează, cuminţi, pe portativ……..

    …………………………………………………………………………………………….

    mi-a povestit atunci, în seara aceea de mai, una din poveştile ei interzise. după ce am citit cărtărescu mi-am dat seama că alăturarea cu câinele nu era deloc întâmplătoare şi că ţeserea urezelii urmăreşte mereu nişte fire pe care cititorul nu le poate urmări întotdeauna, dar în final duc la imaginea minunată a unui fluture, cel puţin în cazul lui mircea.
    mi-a povestit, puţin şoptit, după cana de cafea plină de bitter (de fapt era un sirop de mesteacăn, dar în lipsă de timp, povestea asta trebuie să stea sub cele două ediţii Larrouse şi zaharniţă) parcă pentru prima dată, puţin temătoare ca cineva să nu tragă cu urecehea la fereastră, deşi eram la etajul 3.
    a început să îmi povestească, aşa cum făcea de fiecare dată, despre oraş, detaliile erau incredibile, ai fi zis că poţi desena în aerul puţin închis, mirosind a lavandă şi a nenumărate parfumuri florale pe care le purta cu dezinvoltură, întreg oraşul, clădire lângă clădire, stâlpii de iluminat, râul, podurile, parcurile, castelul, muzeele şi câte şi mai câte. ca să înţelegi, descria cu lux de amănunte fierul forjat, rotunjit şi îndoit cu grijă ce susţinea elegantele coşuri de gunoi nelipsite de pe stradă, inclusiv suportul mic de plastic ce conţinea pungi pentru trecători ce avea în lesă un animăluţ mic, cu butoni din perle.
    da. îmi povestea despre praga, iar tabloul zugrăvit deja dansa halucinant în faţa mea, ceasul zodiacal pe unde kafka trecea zilnic spre lumile lui imaginare, de fapt realitatea lui, străzile tip sighişoara, pline de istorie, de frumuseţe uitată, bovindouri colorate şi piatră iubită de meşteri făurari. despre lumi uitate care s-au subînscris noii curgeri a timpului.
    acolo a prins gistul pentru aceste peripluri, pentru poveştile pe care le aprindea în mintea celor deschişi, care ştiau să asculte.

    undeva, după linia orizontului, acolo unde ochiul nu mai vede, în golul acela unde nu există nimic, s-a mai umplut un loc cu povestea doamnei cu pechinez, restul spaţiului aşteptând cuminte restul povestioarelor. trebuie să pui şi tu acolo măcar una, să umpli spaţiul nevăzut cu visele tale, să ne povesteşti despre perlele tale, despre nevăzutul din inima ta.

    MINUNAT!

    Apreciază

  6. Pingback: -X- » Blog Archive » cifru fără cheie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s