un suflet ambiguu

René  Magritte – Le mal du pays

Daca l-ai fi intrebat ce asteapta de la viata n-ar fi stiut ce sa-ti raspunda.  Sau ti-ar fi raspuns ceva care sa te zapaceasca si apoi ti-ar fi studiat reactiile, zambind  strengareste pe ascuns.
Se exprima confuz doar de dragul de a crea confuzie. In rest avea o exprimare destul de concisa, seaca chiar.

Se ascundea mereu. Ba dupa cuvinte. Ba dupa gesturi pe care el insusi nu stia cum sa le califice. Ba dupa amintiri. Ba dupa vise irealizabile. Ba dupa ganduri sincere ce lasau impresia unor aiureli de moment, si de aceea erau puse de ceilalti sub semnul intrebarii.

Avea rezerve mari de tandrete, neconsumate inca, dar si o strangere de inima in a le face vizibile.
Se lasa condus de o ambiguitate greu de inteles, un fel de cod complicat imposibil de descifrat prin procedee logice. Stiam ca ambiguitatea e cea mai importanta caracteristica a lui in ciuda faptului ca facea eforturi sa o camufleze.

Astepta. De foarte multa vreme astepta.
Asteptarea il mistuia. Dar cum ar fi putut renunta la singurul lucru ce-l facea viu pe dinlauntru ?

Parea si era vulnerabil. De aceea nu stiam cum sa ma comport fata de dansul.
Il priveam doar de la distanta lasand deoparte ideile preconcepute. Speram ca astfel voi putea invata „detasarea”.
Detasarea e o lectie deosebit de grea :)

Oferea portretul unei persoane plictisite si vorbea cu lehamite despre existenta cotidiana. In fond de ce ar fi vorbit cu pasiune? Pasiunile il ruinasera sufleteste.

Pe el cuvintele l-au parasit pe nesimtite. Nu-l durea tradarea lor. Ar fi putut sa le intoarca daca …
Mereu intervenea cate un „daca” ce-i zavora drumul spre visul cel tainic … caci visul său tainic nu putea fi visat decat in doi.

Desi niciodata nu i-am marturisit,  acum,  si intotdeauna,  am dorit sa fie fericit.

 

 

Anunțuri

13 gânduri despre „un suflet ambiguu

  1. Pingback: Vara, muzică şi culoare « Mirela Pete. Blog

  2. De câte ori am privit opere de artă suprarealiste am avut o strângere de inimă. Multă vreme nu am înţeles de ce. Acum cred că subconştientul meu se întreabă: dar dacă există o lume paralelă şi EI ne numesc pe NOI suprarealişti ?…

    Apreciază

  3. „Desi niciodata nu i-am marturisit, acum, si intotdeauna, am dorit sa fie fericit.”
    Ce bine ar fi daca oamenii ar gandi asa. Adica mai multi oameni…Sau chiar toti. Greu de presupus, intr-o lume care se ataseaza mai mult de lucruri, dacat de oameni. Suntem norocosi ca nu ne amestecam cu acea multime. Si la fel de norocosi ca ne atasatm de oamenii care merita. Foarte frumos articol, -X-!

    Apreciază

  4. cei cu sufletele”chinuite”…au alte fericiri „dupa o anumita limita, anumite experiente. exista cateodata in ei, ceva ce e mai presus de vointa lor. oricat fug de ea, se intorc tot inspre dansa la un moment dat. poate ca au si alte meniri. unele cruci nu pot fi purtate de oricine….. cineva trebuie sa fie si asa.

    sau, uneori, pentru a putea intelege acest gen de oameni, iti trebuie o cu totul alta perspectiva. e ca in chimie, cand un electron este sus, pe un orbital, iar anumite reactii nu isi mai au sensul pentru electronul in cauza. si cei de desubt trebuie sa faca un salt energetic, pentru privirea de ansamblu la care are acces „sufletul chinuit”.

    Apreciază

    • Am convingerea ca fiecare experienta de viata modeleaza omul in interior. Dar exista si unele praguri, experiente de viata capitale, pe care le trecem la un moment dat.
      Intalnim oameni cu „praguri” foarte inalte, inaccesibile majoritatii, care dupa ce au pierdut totul si au castigat totul au inteles ca de fapt „totul” este egal cu „nimic”.
      Cred ca pentru ei fericirea inseamna altceva decat insemna ea pentru noi ceilalti …

      Apreciază

  5. Pingback: Serate muzicale în Bucureştii de altădată « Clipe de Cluj

  6. e si aceea un fel de fericire, Exergy…si nu diferentiaza ea in „noi si ceilalti”…nu cred ca acel suflet ar gandi asa..:)
    nu este neaparat vorba de praguri inalte cat de o curiozitate fireasca, pe care o au toti copiii si pe care asfel de oameni nu o pierd.
    este vorba de ceva la care. daca ar renunta…i-ar macina in interior….o viata intreaga.

    Apreciază

  7. Pingback: Miercurea fără cuvinte. Două muzee veneţiene « Mirela Pete. Blog

  8. Pingback: NaturalmenteTu, naturalmente bella « Mirela Pete. Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s