Frantisek Kupka – Les temps passé (1907)
Centrul Pompidou, Paris
Veni-va o clipă
când el –
Trecătorul
îşi va ascunde paşi-n nerostite cuvinte
şi rănit de ascuţite silabe
se va desprinde de tină,
va închide larg ochii
şi va desface încet
cele două aripi fragile
una de-ntuneric,
cealaltă de lumina.
Se va-nălţa în albastru,
va pluti în mirare,
va fi fericit – pe veşnicia unei secunde,
atât cât să-şi dea seama
că fericirea
doare.
Rezonanțe Imposibile 
>:). Tin sa mentionez ca imi place foarte mult acest blog -x-. Felicitari!
ApreciazăApreciază
>Ai spus-o pe un ton asa de oficial incat ma obligi sa iau pozitie de drepti :)Ma bucur ca iti place.
ApreciazăApreciază
>un origami din cuvinte, un haiku de sentimente,o geană a unui vis frumos.BRAVO!
ApreciazăApreciază
>Fiindca va tonurile acestea de albastru as fi vrut sa te intreb daca ai dat vreodata din intamplare peste Jack Morefield?
ApreciazăApreciază
>@FlipiCe-ti veni inainte de pranz ? :)@SimonaNu, nu am auzit dar voi incerca ca din 'intamplare' sa dau peste el.
ApreciazăApreciază
>chiar dacă nu pare, încep ziua devreme… îmi şoptea ceva versul acesta şi până la urmă s-a asociat cu imaginea şi atunci a ieşit. :)interesantă observaţie oricum!
ApreciazăApreciază
>-X-, treci printr-o sublimă perioadă albastră, repet: sublimă! Ultimele trei postări sunt obsesiv și foarte frumos albastre! :)
ApreciazăApreciază
>…nu numai ca doare, dar si costa! si se plateste, se-ntelege!
ApreciazăApreciază
>Superb sentimentul pe care mi-l lasa cuvintele tale ! Desi ar trebui sa doara, mie-mi inspira bucurie…
ApreciazăApreciază
>:) …
ApreciazăApreciază
>Ce frumos!
ApreciazăApreciază