Kay Sage … la marginea liniştii

 

 
 The Margin of Silence (1942)
Voi vorbi despre Kay Sage, artistă ce a constituit pentru mine revelatia toamnei trecute.
Daca ar fi sa iau in calcul celebritatea s-ar cuveni sa vorbesc mai întâi despre pictorul suprarealist Yves Tanguy, cel ce i-a fost sot.
Nu o voi face deoarece Yves Tanguy nu ma atrage, nu ma regasesc in picturile lui, ceea ce nu se poate spune despre Kay Sage de care m-am atasat imediat, inainte chiar de a-i fi citit biografia.
Mi se pare nedrept ca diferite programe din mass-media sau articolele dedicate ei sa inceapa invariabil cu fraza: Kay Sage, sotia celebrului pictor Yves Tanguy.
Dar cine e Kay Sage?
Kay Sage (1898-1963) – pictorită americana suprarealistă, autoarea unor tablouri de o tulburatoare melancolie dar si poeta, din pacate prea putin cunoscută in mediile europene.
Se naste in familia unui instarit senator din Albany, New York. Are o copilarie fara lipsuri, frecventeaza scoli particulare destinate copiilor de burghezi si industriasi cu stare materiala si viata ii este condimentata cu toate ingredientele specifice unor astfel de biografii …
In perioada gimnaziului se imprieteneste cu Flora  Payne Whitney, mostenitoarea averilor familiilor Vanderbilt si Payne, cea care mai tirziu va fonda Muzeul de Arta Whitney.
Parintii se despart iar Kay impreuna cu mama se va stabili in San Francisco.
Adolescenţa lui Kay e alcatuita dintr-un sir de calatorii prin diverse orase europene, calatorii marcate de risipa banilor ce o caracteriza pe mama ei.
In 1920 se stabileste la Rapallo, in Italia, cu scopul de a urma cursurile Academiei de Arta din Roma.
 Hyphen (1954)
In 1924 il cunoste pe printul Ranieri de San Faustino, primul ei sot.
Luxul, viata in mediile high class, petrecerile si distractiile din această lume inchisă a protipendatei italiene, in care cu greu se strecurau intrusi, o transforma pe Kay intr-o mocirla (descrierea ii apartine).
Sufocata de nemultumire ia decizia ca dupa un mariaj de zece ani sa se desparta de printul Ranieri, spre a putea pleca la Paris.
La Paris se ataseaza de grupul suprarealistilor desi nu e primita cu prea multa caldura.
Nici Remedios Varo nu a fost.
Suprarealistii nu agreau femeile decit pe post de muze :). Aceasta era pozitia oficiala exprimata de mentorul lor, Andre Breton.
In paranteza fie spus, Breton l-a exclus si pe Salvador Dali din cercul oficial al suprarealistilor considerindu-l un pictor insignifiant.
Poreclita  printesa de San Faustino, ea nu e luata prea in serios de cercul de la Paris.
Totusi nu renunta la pictura si reuseste sa se intretina  din arta.
De abia in 1937 il va cunoaste pe Yves Tanguy.
Kay avea treizeci si noua de ani si nici o realizare remarcabila.
Intilnirea lor nu a fost o dragoste la prima vedere dar s-a transformat cu timpul intr-o legatura puternica de ambele parti.
Incepe cel de-al doilea razboi mondial si Kay Sage se reintoarce acasa, in America. Prin intermediul relatiile pe care le avea reuseste sa obtina statut de refugiat pentru mai multi oameni de arta europeni, printre care si Tanguy.
In 1940 ei se vor casatori si se vor stabili in statul Connecticut, la Woodbury, intr-o casa cumparata impreuna si reamenajata pentru a putea fi utilizata ca studio de pictura.
Desi sotie de pictor celebru  ea a continuat sa-si semneze lucrarile cu numele de domnisoară : Sage.
Urmeaza o perioada de maxima creativitate pentru ambii soţi.
Kay nu picta mult insa picta scene invaluite de o lumina magica intunecata si personaje drapate in materiale de culori sterse, de o stranie simplitate. Simplitatea si fluiditatea picturilor ei e asemanatoare cu cea a picturilor Georgiei O’Keeffe.
Pe mine, multe din tablourile ei ma duc cu gindul la reprezentarea  Mortii.
In 1955 Yves Tangui moare. Kay trece printr-o perioada depresiva fara precedent. Durerea  e atit de adinca incit nu mai poate picta, nici scrie. Renunta la ele rind pe rind.
Lacrimile varsate nu-i aduc linistea.
Traieste o viata de calugarita, in secluziune, retrasa la ferma din Woodbury, neluind legatura cu nimeni.
Exceptie au facut situatiile in care a organizat expozitii comemorative cu lucrarile lui Yves Tanguy sau s-a implicat in editarea unor albume si cataloage dedicate lui.
Scriind acest text mi-am amintit de Esecul Amoros, un post publicat de litere libere, si de discutiile pe marginea lui.
Nu sunt de acord cu ideea ca la 60 de ani, sau la 80, sau la o suta :), oamenii nu se pot indragosti si nu pot iubi cu aceeasi intensitate ca in tinerete.
Daca stau bine sa ma gindesc ajung  sa afirm contrariul : dragostea de la saizeci de ani poate fi mai mistuitoare decit cea de la douazeci.
Tot in aceeasi perioada i se inrautateste vederea. Operatia efectuata la Boston nu o ajuta deloc.
Aproape oarba incepe din nou sa picteze. Trei ani, pina in 1958, ea va picta fara sa vada prea mult din ceea ce picteaza. E un fenomen si un miracol in acelasi timp.
Ma intreb cum e posibil ca o fiinta umana ce nu putea distinge corect culorile, ce abia desluşea siluetele – doar in lumină puternică, ce nu vedea trasaturile celor din jur – insa ii recunostea dupa voce, cum e posibil deci sa poată picta lucruri atit de extraordinare, cu o atit de mare precizie geometrica si atit de riguros pozitionate in spatiu, ca in Tomorrow is Never (1956) de exemplu, si apoi sa le coloreze in tonuri si nuante impecabil realizate?
Ce ziceti de acest autoportret executat de o pictorita aproape nevazatoare ?

 

Passage (1956)

Femeia cu parul incărunţit de pe malul marii are un corp inca tinar dar un suflet bolnav la care doreste sa renunte.

In 1959 incearca sa se sinucida. Tentativa esueaza.

O perioada  de timp va lupta sa-si depaseasca starea critica.
Nemaiputind lucra cu culorile Kay Sage va incepe sa construiasca instalatii tridimensionale utilizind sirme, gloante, obiecte metalice, sticla, pietre  …
Spatialitatea picturilor e refacuta partial in aceste compozitii, ce, intr-un mod fericit, au fost pastrate si pot fi admirate la Muzeul Mattatuck.

Intre anii 1957-1962 publica patru volume de versuri.
Atunci cind nu a mai putut picta si-a lasat disperararea pradă cuvintelor.
A facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-si depaşi starea dar golul lasat de moartea lui Yves nu putea fi umplut cu nimic.
Oare e atit de greu de inteles acest mod de iubire extrema al unei femei ce depasise saizeci de ani?
E greu de inteles ca pina in momentul mortii a pastrat in casa urna cu cenusa sotului ei?

Dupa ce a murit Kay, prietenul lor de familie – Pierre Matisse (fiul lui Henri Matisse) – a spulberat cenusa lor in largul tarmului Douarnenez, in Bretania, meleagul natal al lui Yves Tanguy.
Kay si Yves erau din nou impreuna … la marginea liniştii.

Ea scria :
Ended are the tears
That one has cried
They have dug a hole,
On the inside.

Suferinta ei am inteles-o mai bine citind un pasaj din jurnalul lui gabilutza (2010) : 

„Privesti in oglinda:  Omul si obiectele din jur. Scoti omul. Ce ramane? Pamant, obiecte fara viata. Le scoti si pe astea, pamantul dispare, obiectele dispar, ramane ceea ce nu poate disparea. La urma urmei asta e realitatea, atat de departe de mintea noastra si de oglinda omului incat nici nu o putem concepe. Cand odata am inchis ochii, ceea ce era absent ni se prezinta, provoaca un eveniment. Absenta nu e o gaura neagra, prin care bate vantul, e un spatiu vid in care se sufera, deci e totusi ceva acolo, daca n-ar fi, ar fi intolerabil. Cel absent chiar absent fiind este el insusi.  Realitatea din fata ta, ce o atingi, e proba realitatii absente.”

In 1963, la doar trei zile dupa ziua de nastere a lui Yves Tanguy, prada unei violente stari de depresie, Kay Sage face o a doua tentativa de sinucidere.

Glontele nu va rata tinta … inima.
Tomorrow is Never (1956)

 

Anunțuri

4 gânduri despre „Kay Sage … la marginea liniştii

  1. >-X-, cat de interesante pot fi vietile unor oameni…sau poate ca tu le prezinti intr-un mod interesant, nu stiu.te intrebai cum poate un om, aproape orb, sa picteze ca un om cu vederea intreaga? cred ca pictorii au propria lor viziune despre realitate, adanc, in mintea lor. cred ca unii o pot reprezenta clar chiar si atunci cand vederea nu-i prea ajuta. despre iubirea la 60 de ani, eu parca imi amintesc ca nu varsta era problema ci comportamentul. bineinteles ca te poti indragosti, si inca cum, la orice varsta, dar cred ca iubirea are alte dimensiuni. nu se reduce doar la indragostire, atat de intalnita in randul tinerilor, ci la o iubire mai profunda. altfel, cei in varsta cad in ridicol. (bineinteles fac diferenta intre indragostire si iubire in sensul in care il face Ortega y Gasset)

    Apreciază

  2. >Viata lor a fost interesanta, eu incerc doar sa o redau intr-o sinteza nu prea plictisioare :)In mod cert ca artistii au 'simturi' ajutatoare. Opera e in mintea lor, nu pe pinza, pe partitura, … vezi si cazul lui Beethoven.La tine pe blog s-a intors problema dragostei si esecului amoros pe toate partile.Ideea ce persista in mintea multora e ca oamenii in virsta nu se pot indragosti si nu pot iubi la fel ca cei tineri.Cum bine ai spus, de la o anumita virsta in sus, iubirea capata noi valente.Ei realizeaza faptul ca nu le-a ramas mult timp sa fie impreuna, sa se bucure impreuna si unul de celalalt … presiunea sfirsitului le modeleaza altfel pasiunile.Mi-e greu sa inteleg in profunzime starea lor desi m-am incumetat sa o descriu …

    Apreciază

  3. >Nu toate femeile sunt cucerite cu/de trandafiri si orhidee :)Azi m-am uitat din nou peste picturile ei, cu foarte mare atentie.M-am uitat si la tablourile lui Edward Hopper si la cele ale Georgiei O'Keeffe.Am ajuns la concluzia ca au un "ceva" in comun.Poate ca doar eu le vad asa, dar pur si simplu le percep ca pe niste vase comunicante …

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s