"geometriile" unui vis

De-a lungul timpului am avut citeva vise inexplicabil de reale, caci, si acum, dupa atitia ani, traiesc cu sentimentul ca au fost mai mult decit simple vise.
Nici prin cap nu mi-a trecut sa le povestesc cuiva. Stiam prea bine cum s-ar fi manifestat ignoranta ironica a unora.

Primul vis mi-a lasat impresii foarte puternice. Lumina, mirosurile, taria aerului pe care il respiram printre dinti, de teama sa nu mi se opreasca rasuflarea … imi inunda memoria  acum in timp ce scriu.

Cred ca prin clasa a patra am vazut prima oara un Magazin Istoric. Parintii mei aveau de mai mult timp abonament insa nu stiu de ce nu remarcasem revista.
In acea zi am deschis la intimplare un numar si tot la intimplare am rasfoit citeva pagini. Printre file am zarit un model geometric interesant.
Am citit explicatiile de sub fotografie : Cucuteni.

Numele nu-mi spunea nimic.

Peste aproape inca un an, dupa ce incepusem sa frecventez in paralel cercul de desen si cel de matematica, am vazut din nou niste imagini cu vasele de Cucuteni.
Combinatia de ocru si negru, dar si eleganta liniilor, incepuse sa ma captiveze. Desenam fara incetare modelele, sau compuneam modele in ‘stilul Cucuteni’, fara sa ma plictisesc.
In timp ce desenam incercam sa mi-i inchipui pe oamenii aceia  ce au fost in stare sa inventeze modele geometrice alunecoase ca pestii in apa riului …

Citisem cite ceva despre cultura Cucuteni, dar informatiile seci din cartile de istorie nu ma multumeau. Am aflat ca in Ucraina e denumita cultura Tripolie, ca aveau obiceiul ca din cind in cind sa-si arda satele si apoi sa se mute in alta parte, ca faceau vase frumos colorate pe care le ardeau in cuptoare special construite, ca modelau figurine umane cu incizii pe corp, ca au inceput sa se organizeze in comunitati (matriarhale) cu aproape sapte mii de ani in urma …
Desi citisem toate astea traiam cu impresia ca nu stiu nimic despre ei.

Era spre sfirsitul primaverii. O zi rece si ploioasa. Am imbracat un pulover pe git, cu fermoar, si niste pantaloni grosi, dar tot nu reuseam sa ma incalzesc.
Asa imbracata m-am bagat sub patura. Poate ca si din cauza frigului m-a luat deindata somnul.

Se facea ca mergeam pe un deal inverzit plin de flori de cimp: galbene, mov, albe, albastre … sclipeau in soare de ma dureau ochii. Cerul era incredibil de albastru. Nu era un cer obisnuit. Nici aerul nu era obisnuit. Era pur si ametitor. Din cauza asta il respiram cu teama, cu portia. Ma temeam ca daca as fi inspirat mai mult decit trebuie as fi lesinat.

Foarte aproape de cararea pe care mergeam am zarit niste oameni. Imbracati in camasi lungi de un alb-galbui si incinsi cu niste braie colorate, stateau in cerc si discutau. Le urmaream miscarea buzelor dar nici un sunet nu razbatea pina la mine.

M-am apropiat si mai mult, insa ei nu dadeau de inteles ca m-ar fi observat.
Toti aveau capetele rase iar ochii le erau creionati cu negru. Din cauza asta ochii pareau foarte mari si stranii.
I-am privit cu atentie si dupa forma corpului mi-am dat seama ca printre ei se afla citeva femei. Partea de sus a bratelor le era tatuata cu portocaliu si negru. Niste bratari cu modele complicate si fine se vedeau desenate pe piele. Buzele femeilor erau pline, usor arcuite si senzuale.
Si barbatii si femeile aveau pielea bronzata. Un aramiu placut acoperit de o pulbere fina si stralucitoare.
Ma intrebam daca descoperisera metalele. Daca nu, atunci cu ce isi radeau capetele?

Toti, femei si barbati, purtau aceleasi camasi lungi, pina in pamint, cu bordura colorata si fara mineci. Pana si braiele colorate nu se deosebeau prea mult.
Poala camasilor si  braiele le erau impodobite cu desenele identice cu cele de pe vasele civilizatiei Cucuteni.

 

Nu-mi venea sa cred ca e posibil ca cineva sa ajunga acolo. Emotia descoperirii mi-a intepenit miscarile. De abia indrazneam sa mai trag aer in piept.
Nu cred ca m-au observat.
Discutia lor s-a incheiat, si, toti impreuna, au pornit-o inainte pe carare.
Eu mergeam in urma lor.
Nu stiu cit de mult am mers.
Ei s-au oprit. M-am oprit si eu. In acel moment am vazut ca la poala dealului sunt niste case imprejmuite cu garduri din nuiele. Nuielele erau inca verzi.

Casele aveau prispe inalte, cu stilpi subtiri, ciopliti in lemn, asezati jur imprejur, si acoperisuri tuguiate din stuf. Nu vazusem niciodata acoperisuri din stuf in realitate. Doar la televizor.

Nu stiu de unde a aparut un cird de copii.  Erau multi, poate douazeci, poate treizeci …
Aveau capetele rase, genele vizibil innegrite si camasi lungi, identice cu cele ale parintilor.
Nu stiam ce sa fac. Nu mi-a trecut prin cap sa fug. Nu simteam nici un pericol.
Ei s-au strins roata in jurul meu si ma priveau cu interes.
Eram bucuroasa ca ma vad si ca nu sunt invizibila.

As fi vrut sa le vorbesc. Dar ei nu scoteau nici un cuvint.
Articulasem ceva, simteam ca buzele s-au  miscat, insa nu-mi auzeam vocea.
Nu am intrat in panica.

Un fel de liniste ciudata s-a asezat peste toate. Am privit din nou cerul. Parea o cupola  inalta din care se revarsa azurul.

Un copil, caruia eu ii dadeam vreo patru-cinci ani, a facut un pas inainte. Am facut si eu un pas inspre el. As fi dorit sa il iau in brate.
M-am aplecat, iar el, cu o miscare rapida, mi-a tras fermoarul de la pulover. Fermoarul avea lungimea unei palme. L-a tras in jos si in sus de citeva ori.

M-a mirat indrazneala lui.

Ceilalti stateau si priveau fara sa spuna ceva.
Baiatul a zimbit inspre ceilalti copii. Mi-a zimbit si mie.
Nu stiam ce sa-i spun. Gindurile incremenisera in asteptare. Il priveam si aveam senzatia ca el incepe sa pluteasca.
Nu, nu era o iluzie optica. L-am vazut cum isi stringe picioarele sub el, turceste, si in pozitia asta sta suspendat in aer.
Restul copiilor au facut la fel. Toti pluteau in aer. Fara dificultate.

Singura care statea cu picioarele pe pamint eram eu.
Simteam cum ma invaluie caldura. Simteam cum imi ard obrajii. Simteam cum ei imi puteau citi gindurile.
Partea aceea rationala din mine imi spunea ca e imposibil ca sa pluteasca. Legea gravitatiei …
Insa partea irationala a mintii imi spunea ca de asta nu pot sa plutesc la fel ca ei, pentru ca sunt convinsa ca sunt supusa gravitatiei.

Desi totul parea foarte real, stiam ca visez. Repetam in gind : asa ceva nu poate fi adevarat.

Copiii se uitau la mine cu ochii lor hipnotici. Acum puteam si eu sa le citesc gindurile. Ei stiau ce ma opreste sa ma ridic in aer … si ma compatimeau. Le simteam compatimirea sincera, asa cum compatimim noi pe cineva cu un handicap fizic sau psihic.

Exact asta eram eu in ochii lor. O handicapata.

M-am intors cu spatele la ei si am pornit la vale pe carare. Alegam aproape sa ma rostogolesc. Iarba era foarte inalta iar vintul o pieptana cind intr-o directie , cind in alta.

M-am trezit in fata unei case lungi, ca un tunel semicircular,  asezata pe o prispa cu trepte din lut pe toate cele patru directii.
Nu avea usa. Nu avea ferestre. Doar o intrare boltita cam de statura unui om inalt.

Am intrat inauntru. De undeva de sus, prin niste ferestruici din acoperisul semicircular, patrundea lumina soarelui.
In primele secunde, din cauza intunericului ce parea si mai intunecat in comparatie cu lumina orbitoare de afara, nu reuseam sa vad.
Apoi insa am inceput sa deslusesc cite ceva.

Am cercetat peretii cu privirea. Pe un perete, sus, era fixat un cap de cerb cu niste coarne imense. M-a trecut un fior cind am vazut ca de-a lungul peretilor, direct pe pamintul galben batatorit, au fost asezate zeci de coarne de cerb. Perimetrul incaperii era marcat de coarne puse unele linga altele pe podeaua de lut.

Peretii aveau o culoare intre ocru si roscat. Un miros iute, intepator, se simtea in acea camera dreptunghiulara.
Inauntru, in afara de mine, nu se mai zarea nimeni.

 

Un loc de inchinaciune, un templu … cred ca asta e, imi spuneam in gind in timp ce cautam cu febrilitate noi informatii.
M-am apropiat de peretele cu capul de cerb. Ochii i-au fost scosi, iar in locul lor, cineva a bagat doua pietricele slefuite, apoi i-a conturat cu o nuanta de bleumarin.
Ma uitam impietrita la capul de cerb impaiat.
Din spate patrundea lumina prin unica intrare a incaperii. Patrundea mirosul florilor de cimp de afara si mirosul de iarba proaspat cosita.

Nu poate fi vis, imi spuneam eu insami in vis.

M-am apropiat si mai mult de perete. L-am atins cu mina. Am simtit lutul amestecat cu paie si mirosul iute emanat de pereti.
M-am ghemuit jos si am trecut cu degetele peste coarnele ce cerb asezate pe pamint. Oasele reci cu striatii faceau sa ma infior.

Nu poate fi vis, repetam in vis.

De ce ma incapatinam sa cred ca nu visez?  Nu stiu.

Doream sa ma pot ridica in aer, la fel ca ei. De ce lucruri banale pentru ei, mie imi erau interzise?
Ce aveam eu in minus? Ce-mi lipsea?  Mi se parea atit de nedrept sa trebuiasca sa umblu cu picioarele pe pamint.

M-am intins jos pe podeaua de lut. Soarele o incalzise. Mirosea a pamint, a paie, apa si flori de cimp. Lumina imprastia un polen auriu in incaperea semiinunecata. Fâşiii de lumina polenizata strabateau incaperea. As fi dorit ca in fiecare zi sa vin aici.

Simteam ca ma cuprinde somnul.

M-am trezit in patul meu, cu parul despletit si patura trasa pe fata.

PS. Nu cred in levitatia umana. Daca cineva cunoaste exemple concrete, rog sa le dea :)

http://exergy33.blogspot.com/

Free website hit counter