karandaş

Trecusem in clasa a cincea. Nu era cine stie ce mare eveniment, insa programul meu suferea o schimbare majora : orele urmau sa se tina dupa-amiaza, nu dimineata, cum fusesem obisnuita pina atunci.

Mai intervenise un fapt relativ important in viata mea de scolarita. In urma unor teste pe care le dadusem pe la sfirsitul clasei a patra, fusesem selectata pentru clasa speciala cu profil de matematica.
Acest lucru i-a luat prin surprindere pe parintii mei, pentru ca niciodata nu si-au inchipuit ca as fi avut oareşce inclinatii spre matematica. Intotdeauna imi manifestasem interesul pentru literatura si limbi straine, nu pentru volume geometrice sau regula de trei simpla :)

Dintr-o data m-am trezit intr-un alt univers, cu multe dimineti libere si profesori noi – pentru fiecare obiect in parte. Acele dimineti trebuiau umplute cumva, si cum nu aveam nici urma de talent muzical, era clar ca nu puteam face parte din corul sau din orchestra de mandoline a scolii.
Oricum, ma inscrisesem la cercul de matematica, ce urma sa se tina de doua ori pe saptamina, fara sa-mi fie prea clar ce vom face acolo, dar si in echipa de mini-baschet – pentru ca doream sa iau citiva centimetri in plus …

Mama insa insista sa merg si la cercul de desen. Stiam din ce cauza insistă. Considera ca am un comportament prea baieteasc si spera ca mediul artistic sa ma feminizeze macar putin.
Fara sa ma intrebe daca vreau, sau nu, ma inscrisese pe lista.
Asa ca neavind incotro, a trebuit sa merg.

Si acolo se tineau doua sedinte pe saptamina, din care una se suprapunea cu sedinta de la cercul de matematica. Tocmai cind credeam ca gasisem un bun prilej de a ma sustrage unei activitati pe care o consideram fara rost, pictatul, profesorul m-a anuntat ca nu e nici o problema. O sedinta voi veni cu incepatorii dintr-a V-a, o sedinta cu cei din clasa a VIII-a.

Cercul de desen se tinea la Casa Pionierilor, intr-o cladire nationalizata in curtea careia trona un arbore chinezesc declarat monument al naturii : Ginkgo Biloba.
Si desi stiam cine si cind plantase copacul acolo, imi placea sa-mi inchipui tot felul de povesti, care mai de care mai fantezista …

In prima sedinta, ce s-a tinut intr-o camera incapatoare cu parchet ceruit, ferestre uriase si peretii acoperiti cu desene, colaje si diverse picturi, am fost fermecata de acel univers foarte putin cunoscut, la care, anterior, niciodata nu ma gindisem la modul serios.

Profesorul a inceput sa vorbeasca despre hirtie, colile de desen, creioane si pensule … si mare mi-a fost mirarea sa descopar ca foile de hirtie sunt taiate dupa dimensiuni standard iar creioanele sunt standardizate si ele. A scos dintr-o trusa mai multe creioane, si, rind pe rind, a inceput sa le prezinte si sa le descrie caracteristicile, calitatile si defectele : B, HB, B3, BB …
Ma pufnea risul la auzul atitor be-uri si haş-be-uri … pina in momentul in care privirea mi-a cazut pe creionul din mina. Am zarit un H aurit … si m-am intrebat de ce anterior nu observasem literele de pe creioane, tinind cont de faptul ca obisnuiam sa mâzgâlesc in mod frecvent.

In acea zi am invatat un cuvint pe care nu l-am uitat niciodata : karandasch/karandaş.
Profesorul ne-a zis ca in limba rusa, creionului i se spune karandaş, insa acest nume provine de fapt de la o firma elvetiana producatoare de creioane si ustensile de scris : Caran D’Ache.
Povestea devenea tot mai interesanta. Profesorul ne spunea ca la baza cuvintului karandaş se afla doua cuvinte din limba turca : kara – negru/neagra, si taş – piatra.

Karandaş, adica piatra neagra :)

De la aceste doua cuvinte turcesti s-a inspirat Arnold Schweitzer atunci cind si-a botezat creioanele.

Prima sedinta de la cercul de desen mi-a placut foarte mult, mai ales datorita divagatiilor lingvistice facute de profesorului nostru, care, in toate sedintele ce au urmat, s-a dovedit a fi o adevarata enciclopedie vorbitoare, o enciclopedie pe intelesul nostru, al tuturor.

Free website hit counter