sens

Evenimentele ciudate sau importante din viata mea s-au intimplat cu precadere in aceste doua zile : 4 si 19. Statistica e inexplicabila si deci poate fi privita drept superstitie sau coincidenta.

Am facut aceasta scurta introducere inainte de a povesti despre ziua de 19 decembrie a anului ce tocmai a trecut.
Aveam programata o intilnire la o institutie cu care colaborasem anterior. Desi aveam de gind sa refuz propunerea lor de a participa la un proiect tehnic, mi-am zis ca totusi politetea cere sa trec pe la ei si sa le spun decizia mea, nu sa le trimit refuzul prin mail.

Asa ca dimineata, dupa ce m-am imbracat cu un palton elegant si sobru din casmir negru, m-am incaltat cu niste cizme cu tocuri inalte, mi-am dat buzele cu un gloss, am pus o picatura de parfum in podul palmei, si inainte de o presa pe reverele paltonului, m-am declarat multumita de infatisare.
Manusile de catifea neagra le-am imbracat dupa ce am incuiat usa.

Aerul nu era foarte rece, desi afara era innorat si se pregatea sa ploua sau sa ninga. O zi de vineri ca oricare alta, zi de odihna aici.
Chiar am ramas surprinsa sa fiu invitata la birourile lor intr-o zi in care credeam ca nimeni nu lucreaza.

Trebuia sa ajung undeva la marginea de vest a orasului.
Nu stiu de ce nu am sunat la agentia de taxiuri din capatul aleii pe care locuiesc. Probabil ca doream sa fac mai multi pasi pe jos si sa respir aerul imbibat de apa.

In citeva minute am ajuns in statia de taxi plina de tot felul de masini in asteptarea clientilor. Prima masina de care m-am apropiat avea doua persoane inauntru. O fata tinara cu o caciula alba de mohair statea zgribulita pe bancheta din spate. In fata, linga sofer, am vazut chipul unui barbat cu figura de director general :)
Am spus adresa unde vreau sa ajung. Soferul a incuviintat si mi-a zis ca daca nu ma grabesc ma poate duce acolo, insa trebuie sa faca un mic ocol pentru a-l lasa la destinatie pe clientul de pe scaunul din fata.

Nu ma grabeam deloc, deci m-am asezat pe bancheta din spate alaturi de fata.
Radioul mergea in surdina. Afara incepuse sa picure. Cerul parea ca se lasase foarte jos iar culoarea lui plumburie era strapunsa din loc in loc de pete luminoase de soare.
Fata a intins banii soferului si i-a precizat cu exactitate unde vrea sa coboare. El a luat bancnota si a inceput sa caute bani marunti sa-i dea restul.

Absurdul intimplarii incepe aici.
Masina se deplasa spre intersectie. Soferul statea cu capul aplecat intr-o parte si cauta in continuare in caseta in care-si tinea banii.
La un moment dat am vazut un automobil de culoare alba ce venea cu o viteza normala. In ultima fractiune de secunda mi-am dat seama ca ne vom ciocni. Soferul era tot cu privirea in lateral, exact in directie opusa cu automobilul alb.
Prima izbitura a fost urmata de un scrisnet metalic, moment in care m-am trezit cu fata de linga mine in brate. Simteam moliciunea caciulii ei pe fruntea mea. Strigatul de spaima al fetei a fost scurt si gituit.

Masina alba lovise portiera din dreptul meu. Am avut timp, dar si inspiratie, sa-mi trag picioarele de acolo.
Soferul nu mai avea ce face. A rasucit volanul in gol. Sub impactul loviturii masina in care eram noi s-a rotit de doua ori exact pe mijlocul strazii, foarte aproape de punctul de intersectie, apoi a ricosat de bordura unui rond de flori si a fost bulversata pe cealalta parte a sensului de circulatie.
Aceste socuri consecutive o faceau pe fata sa-si acopere fata cu miinile si sa murmure vorbe de neinteles.

O plansa de calc, facuta sul, a alunecat de pe bancheta din spate si a cazut exact pe capul meu.
Soferul asista neputincios la schimbarile de traiectorie ale taxiului.
In urmatoarele doua secunde masina s-a oprit. Imediat a coborit. Am coborit si noi doua. Soferul masinii cu care ne ciocnisem coborise deasemeni.
De abia atunci am vazut in ce hal arata taxiul. Portiera si partea laterala fusese strivita cu totul. Semana cu o cutie goala de conserva peste care trecuse un tractor.
Masina cu care ne ciocnisem, un BMW de culoare alba, nu suferise deformari vizibile, in timp ce taxiul Peugeot (fabricat in Iran) arata ca vai de capul lui.

Amindoi asteptau sa vina echipajul de politie ca sa incheie procesul verbal al accidentului.
Desi vinovat era soferul taxiului, posesorul masinii BMW nu-si descarca nervii pe el. Statea impasibil pe trotuar in timp ce soferului nu-i venea sa creada cum de in citeva secunde de neatentie si-a distrus masina.

Nimeni nu a patit nimic. Nici taxiul si nici BMW-ul nu avusesera viteze mari. Acesta a fost norocul nostru.
Fata plecase grabita fara sa spuna un cuvint.
Privirea insa mi-a fost atrasa de sulul de hirtie ce cazuse pe bancheta din spate. L-am luat si l-am desfacut. In primul moment m-am gindit ca poate fata care il uitase in taxi lucra pentru o firma de constructii, sau poate ca era studenta la constructii sau la arhitectura.
Am cautat datele executantului in partea din dreapta jos. Nu erau trecute nici un fel de informatii. Privind cu mai multa atentie mi-am dat seama ca plansa e neterminata. Citeva cladiri, spatii verzi, drumuri si poduri aeriene fusesera schitate doar pe jumatate.
O plansa de urbanistica, mi-am zis in gind … si in acel moment am avut revelatia unui lucru simplu : toate vietile celor ce au murit in accidente de circulatie arata la fel ca aceasta plansa neterminata.

Pentru prima data, dupa foarte multi ani traiti in strainatate, mi-a trecut prin cap ideea ca exista posibilitatea sa mor aici. Gindul acesta aducea o noutate in felul meu a privi lucrurile.
Foarte rar mi se intimpla sa meditez asupra mortii. E un fenomen pe care subconstientul meu il accepta in mod neconditionat. Insa asupra locului mortii am meditat pentru prima data.

Intotdeauna am privit granitele acestei tari ca pe un cerc magic in interiorul caruia nu mi se putea intimpla nimic rau. Traiam, si mai traiesc inca cu convingerea ca destinul imi asigura in acest spatiu o invulnerabilitate care mi se cuvine, iar de aici deriva toata linistea mea sufleteasca …
…
Cutremurele, inundatiile, accidentele de circulatie, prabusirea avioanelor, rapirea de cetateni straini in schimbul unei rascumparari politice sau banesti, crimele, furturile, epidemiile de holera si alte lucruri neprevazute ce puteau cauza moartea, le priveam ca pe niste fenomene ce se intimplau in afara lumii fizice in care traiam eu.
Nu mi-e teama de moarte, si asta nu datorita curajului. Cred ca mai degraba sunt incapabila sa realizez ce inseamna faptul de a disparea pentru totdeauna si de a nu te mai putea intoarce in locul de unde ai plecat.

Pina spre seara, mereu mi-a tot aparut in fata ochilor plansa aceea neterminata. Aveam senzatia ca printre blocurile turn si pasajele subterane abia schitate, se intinde viata mea. Ca numai de mine depinde felul in care voi hasura si voi adauga ceva nou sau felul in care voi proiecta autostrada care sa ma duca acolo unde vreau sa ajung cu adevarat.

Un accident banal, fara nici un fel de urmari, m-a facut sa inteleg ca singura persoana care poate da valorii vietii, suntem noi insine, nu altcineva.
Noi insine ne setam prezentul, fie prin acele alegeri constiente, fie sub impulsul unor sentimente necontrolate. Setari consecutive, aleatorii ca frecventa si importanta, pe care le schimbam de la o zi la alta.

In acea seara am schimbat setarea pentru comentariile de pe blog, si tot atunci, pentru prima data, desi ma declar impotriva oricarui fel de cenzura, am sters comentariile cuiva. Am sters si comentariul meu.
Cuvintele nu au nici o vina, insa cei ce le scriu, da.

… gindeste – te ca, poate, linga cuvintele tale, tu nu mai ai sens.

imagine – Pascal Renaux

http://exergy33.blogspot.com/

Free website hit counter