veşnicie amestecată cu praf de piatră

Pentru marea majoritate a romanilor numele Barbara Hepworth nu spune nimic.
E trist acest fapt. Nu numai pentru ca Barbara Hepworth e o importanta sculptorita a secolului XX cit pentru faptul ca opera ei artistica dezvaluie din plin influenta lui Constantin Brancusi.
Ea nu i-a fost eleva, nici prietena, nici model … nimic din toate acestea.
Lucrarile lui Brancusi insa i-au rascolit puternic sensibilitatea.

Oare e posibil ca o intrevedere de citeva ore cu un om special sa-ti schimbe sensul existentei si sa-ti aduca o iluminare interioara care sa te (con)duca in sferele superioare ale frumosului intrinsec eliberindu-te de lumea materiala ?
Bineinteles ca da.
Acest lucru i s-a intimplat Barbarei Hepworth.

Acest lucru i se poate intimpla oricui in cel mai neasteptat moment al vietii.
In acea clipa de gratie ai senzatia ca esti expulzat de pe traiectoria pe care ai orbitat si ca in vidul creat in jurul tau exista o singura forta de atractie. Unica.
Intilnirea cu o persoana exceptionala intotdeauna te modifica dramatic dind forme nebanuite structurii tale interioare.
Ea reprezinta de fapt o a doua nastere :), un fenomen la care asisti si participi cu toata fiinta, devenind spectator si actor al unei scene irepetabile … miraculoase chiar.

In anul 1931 impreuna cu pictorul Ben Nicholson, care in 1938 ii va deveni al doilea sot, Barbara viziteaza Parisul. Trece rind pe rind prin atelierele unor artisti celebri: Pablo Picasso, Constantin Brancusi, Naum Gabo, Georges Braque.
Insa vizita facuta lui Brancusi o va marca pe Barbara pentru tot restul vietii.
In memoriile sale ea povesteste pe larg sentimentele traite in clipa in care a dat ochii cu sculpturile finisate, cele in stare incipienta si cele in stadiu avansat de lucru, sculpturi ce erau risipite in spatiosul atelier din Impasse Ronsin, atelier in care Brancusi stapinea deopotriva lemnul, bronzul si piatra.

„Am simţit forţa personalităţii lui Brâncuşi şi felul lui atât de hotărât de a ciopli piatra şi lemnul. Tot ce am văzut în acest atelier arăta echilibrul dintre forma în devenire şi sculpturile terminate, umanitatea care le însufleţea, deplina unitate între formă şi materie”.

Tot ea isi reaminteste :
„In 1932, Ben Nicholson and I visited the Romanian sculptor Constantin Brancusi in his Paris studio. In Brancusi’s studio I encountered the miraculous feeling of eternity mixed with beloved stone and stone dust. It is not easy to describe a vivid experience of this order in a few words–the simplicity and dignity of the artist, the whole great studio filled with soaring forms and still, quiet forms, all in a state of perfection in purpose and loving execution”
(citat din Barbara Hepworth: Carvings and Drawings, London, 1952)

Acolo ea a trait sentimentul amestecului vesniciei cu piatra si praful de piatra, simtind pe viu simplitatea si forta artistica a tacutelor sculpturi din atelier, dar mai ales a simtit dragostea brutala cu care Brancusi dadea viata operelor sale …

Pentru a ilustra blogul si a incerca sa fac intelese senzatiile traite de Barbara Hepworth am ales o lucrare mai speciala : Young Bird. Soclul in forma de coloana este cioplit in lemn de stejar, blocul pe care e asezata pasarea e confectionat din piatra iar corpul pasarii e facut din bronz.

Trei forme ale materiei : lemn, piatra, metal … trei virste: copilarie, maturitate, batrinete …. trei trepte ale cunoasterii : minunile, indoielile, regretele :)

imagine blog – Young Bird (1928) – Constantin Brâncuşi, Muzeul de Arta Moderna din New York, SUA

Anunțuri

17 gânduri despre „veşnicie amestecată cu praf de piatră

  1. >Astept mini-eseul si, in acelasi timp, as vrea sa spun ca, desi Brancusi pare a fi inaintea timpului sau, s-a nascut batran. Eu nu i-as fi acordat atata spatiu din alt motiv. Lucrurile care pot fi imbratisate fizic sunt respingator de reci.

    Apreciază

  2. >@oceaniaSi eu am auzit relativ tirziu de Barbara Hepworth :)@e/tIn ce priveste mini-eseul … nu pot scrie oricind si oricum :). Dar intr-o zi il voi scrie, chiar cu riscul de a nu placea, pentru ca-mi place sa ma tin de cuvint, …Am observat ca ai spus : „desi Brancusi pare a fi inaintea timpului sau”.Asta vrea sa insemne ca nu este?Cit priveste spatiul acordat acordat lui Brancusi si motivul care te-ar face sa nu-i acorzi atita spatiu – nu oblig pe nimeni sa se plictiseasca la mine pe blog citind subiecte care nu-i capteaza atentia.Ultima propozitie a comentariului as rescri-o asa : Lucrurile care au fost imbratisate fizic au devenit respingator de reci…. ele nu mai trezesc dorinta …

    Apreciază

  3. >Scrisul e o indemanare, ca sa nu spun altfel. Daca nu poti scrie oricand si oricum inseamna ca nu o ai. Deci n-ar trebui sa ai blog. Despre Brancusi n-am ce sa comentez. Nu ma intereseaza nici el, nici arta in general. Eram interesat de culori, de semnficatia lor. Nu prea inteleg exact ce spui la sfarsitul comentariului. Probabil nici tu nu ai inteles ce am vrut sa spun eu. Suntem chit.

    Apreciază

  4. >Daca a scrie oricind si oricum inseamna „indeminare”, da, nu o am.Pentru mine scrisul inseamna cu mult mai mult decit „indeminarea” de a pune cuvintele in propozitii, asa cum pentru un pictor a picta un tablou inseamna infinit mai mult decit a pune culorile unele linga altele, unele in continuarea altora …Nu cred ca altcineva inafara de mine poate hotari daca ar trebui sau „nu ar trebui” sa am blog :)Am inteles ce ai vrut sa spui in finalul primului comentariu, chiar daca a vorbit un „dezinteresat” de arta :)Vom fi chit doar in momentul in care vei reusi sa renunti la tonul de sus cu care te adresezi.( reciteste-ti te rog comentariile anterioare)

    Apreciază

  5. >Am recitit. Te rugam sa-mi spui culoarea, tu ai ales o cale luuuunga de a scrie un mini-eseu, care nu mai apare. Tonul mi se pare corect atata vreme cat tu nu raspunzi la intrebari. Esti aici ca sa ma amagesti?

    Apreciază

  6. >”Esti aici ca sa ma amagesti?”Acest blog e una din casele mele virtuale, deci sunt libera ca in acest spatiu sa fac orice imi trece prin minte.Voi pune o intrebare retorica sortita cred sa ramina fara raspuns: daca nu vroiai sa fii amagit ce cautai le miezul noptii pe aici? :)Am sa scriu despre culoarea indiferentei atunci cind voi avea inspiratie si timp.Pentru a scrie ceea ce am in cap trebuie ca mai intii sa intru intr-o anumita stare, iar acest lucru nu-l pot face la comanda.

    Apreciază

  7. >Eu lucrez noaptea si dorm ziua. Asta e serviciul, nu e o alegere a mea. Uite ca ti-am raspuns.Intri in transa? Nu e o ironie sau o intrebare retorica. Mi se pare ciudat ca scrisul sa fie legat de o stare anume. Ar insemna ca, in functie de obiectele din jurul tau, imi poti raspunde intr-o clipa sau foarte tarziu, adica niciodata, dupa calculele mele.

    Apreciază

  8. >Da?Nu e vorba de transa :)Mi se pare incredibil sa nu poti accepta ideea asta simpla : scrisul nu e o actiune similara cu spalatul pe dinti. Trebuie sa intri intr-o stare anume in care sa simti nevoia sa te exprimi.S-ar putea sa fii nevoit sa-ti revizuiesti calculele :)… si inca ceva. Ceea ce voi scrie despre culoarea indiferentei nu va fi un raspuns adresat tie si nici nimanui altcuiva.

    Apreciază

  9. >Scrisul seamana cu spalatul pe dinti foarte mult. E tot o forma de igiena personala. Ne curatam mintea de deseuri, eseuri sau ganduri. Daca nu e un raspuns pentru mine, nu te mai obosi sa scrii. E inutil, chiar daca vei primi cateva aprecieri. E prima data cand mi te adresezi ca si cand nu m-ai cunoaste. Ai scapat de o obsesie, vezi, scrisul te ajuta sa traiesti.

    Apreciază

  10. >deseuri<=>eseuri , asta e punctul tau de vedere.Pentru mine scrisul nu este si nu va fi niciodata un "mod de igiena personala" ci un mod de a sublima in cuvinte ceva din existenta mea, ceva ce cred ca a fost mai important la un anumit moment.Nu e un raspuns pentru tine … "ma voi obosi sa il scriu", nu pentru aprecieri – cum iti inchipui tu – ci pur si simplu pentru ca vreau sa scriu acel mini-eseu."E prima data cand mi te adresezi ca si cand nu m-ai cunoaste."Regret ca nici macar acum nu esti capabil sa sesizezi nuantele.Te-am recunoscut de fiecare data cind ai postat cite un comentariu :)Sunt capabila sa-i recunosc pe oameni dupa felul in care scriu, de asta sunt aproape convinsa.Nu scriu cu scopul de a scapa de obsesii, pentru ca, ciudat, nu vreau sa scap de ele. Dimpotriva. Vreau sa le pastrez.Scrisul ma ajuta sa vad diferenta dintre "esenta" si "aparenta".Iata de ce si pentru ce scriu…. incercam sa inteleg de ce ai ales acest pseudonim si ce ar putea insemna :)

    Apreciază

  11. >Si chiar daca ai spus ceva in el (eu n-am reusit sa inteleg despre ce culoare vorbesti, dar poate sunt putin cam sec), judecand dupa comentariile primite, pot sa plec linistit. Nimeni nu intelege nimic, iar cei carora te adresezi… hmm… nu cred ca exista.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s