colecţionarul de iluzii

Îi cunoşteam iluziile şi pe unele din ele ajunsesem să le admir.
Îi admiram felul în care făcea tot posibilul să le adune şi faptul că întotdeauna supralicita chiar de la început atunci când dorea ca încă una să-i intre în colecţie.

Nu ştiu cât de singuratic era dar în mod permanent respingea compasiunea celorlalţi. O respingea cu eleganţă.
Orbita într-o nebuloasă de gânduri şi mereu îşi promitea să nu mai aştepte în van iluzia vieţii sale.
Însă mereu încălca promisiunea făcută … sau pur şi simplu regresa în obsesia unei iluzii de care nu se putea despărţi.
Uneori încerca să-şi închidă sufletul în bunkerul nepăsării totale. Acest lucru îi dădea sentimentul unei fericiri de scurtă durată.
Atunci când îşi revenea începea totul de la capăt, cu şi mai multă sârguinţă.

Începusem să-l cunosc prin prisma a ceea ce adunase şi mi-am zis că într-o zi va trebui să-l vad cum arată. Nu că aceasta mi-ar fi ajutat în cunoaştere, ci pur şi simplu pentru că vroiam să mă conving că el e mai mult decât un simplu colecţionar …

Îi cunoşteam traseele zilnice … traseul de luni, cel de vineri …

M-am hotărât să-l aştept pe aleea traseului de duminică.
Am coborât treptele din apropierea agenţiei liniilor aeriene şi aşteptând să treacă timpul priveam cu detaşare la copacii subţiri şi înalţi în care stoluri de vrăbii se aşezaseră speriate de toamna rece ce avea să vină.

L-am văzut cum cobora scările de piatra. Mergea grăbit şi se împiedica de cuvinte.
I-am numărat paşii făcuţi. I-am privit chipul ce nu-i putea ascunde ridurile sufletului.
Ochii îi erau deschişi înspre o alta lume şi de aceea cred că nici nu m-a observat, deşi s-a uitat la mine cu o privire pătrunzătoare, dar care mie nu-mi spunea nimic.
Tristeţea i se mulase pe inimă, transformându-se în ceva de care nu se putea despărţi, nici măcar atunci când zâmbea. Probabil că avea şi momente în care zâmbea frumos. Mai ales când zâmbea ştrengăreşte propriilor iluzii :)

Distanţa se micşorase atât de mult încât dacă aş fi întins mâna aş fi putut să-l ating.
Foşnetul hainelor, zgomotul paşilor pe aleea spălată de ploaie – presărată ici colo de câteva frunze veştede, respiraţia pe care i-o auzeam – în ciuda vântului ce începuse să bată, toate aceste detalii pe care mintea le înregistra secvenţial şi fotografic, nu mă puteau convinge că el există cu adevărat.

Puteam întinde mâna până la el.
Să-l ating şi să mă conving că nu e o iluzie. Că eu nu sunt o iluzie. Că totul există cu adevărat în realitatea imediată.
Dar n-am făcut-o.

Privirea mi-a fost atrasă de pantofii stropiţi de apa. Pe bombeul unuia se lipise o frunză mică, galbenă.
În acel moment m-am gândit că minuscula frunza galbenă de pe pantoful lui e singurul lucru real din scena parcă ireală la care luam parte.

Colecţionarul de iluzii ajunsese exact în dreptul meu. Ne despărţeau doar câţiva centimetri în distanţă geometrică, dar distanţa dintre iluziile noastre era in(de)finita.
De aceea n-am schiţat nici un gest de apropiere. Nu l-am atins. Nu am mai simţit nevoia să mă conving că el stă cu adevărat în faţa mea.
Iluziile sale îmi deveniseră dureros de palpabile.

Nu i-am mai privit faţa. Nici sufletul.
El şi-a dat seama şi câteva clipe a stat pe loc lângă mine, simţindu-mi prezenţa. Ştiam însă că nu mă vede. Nu avea cum, pentru că ezitam să mă transform într-o iluzie.
Mantia realităţii mă făcea invizibilă în ochii lui.

Dar oare eu chiar îl vedeam?
Nu mai ştiu … nu mai vreau să ştiu.

Apoi am închis pleoapele şi nu l-am mai privit.
El nu era nimic din ceea ce mi-am închipuit.

imagine blog – Rene Magritte

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s